pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 25 mai 2017

Elitism sau impostură?

Felul în care indivizi obişnuiţi reuşesc să ocupe într-o societate poziţiile generatoare de venit, prestigiu sau putere a fascinat întotdeauna lumea sociologilor. Weber, Pareto, Mosca, Michelis, Mills sunt doar câteva nume dintre cele care au abordat sistematic problematica elitelor. Alţii au abordat-o implicit prin investigarea stratificării, inegalităţii, mobilităţii sociale sau a leadership-ului. În spaţiul românesc, Lovinescu, Ibrăileanu, Zeletin, Speranția, Drăghicescu, Gusti şi alţii au tratat problematica elitelor în contextul adaptării civilizaţiei româneşti la modelul occidental[1]. Până şi în literatura română, tema clasică a arivismului, nevoia de recunoaştere şi de ascensiune pe scara socială sau problema decăderii elitelor sub imperiul schimbării se regăsesc la Nicolae Filimon, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, George Călinescu sau la Marin Preda. Am menţionat câțiva autori, dar cu siguranţă or mai fi şi alţii.
Toate abordările au în comun faptul că elitele se deosebesc de ceilalţi membri ai unui grup, comunităţi sau, în general, ai societăţii prin faptul că au ceva ieşit din comun, performează excepţional sau obţin recunoaştere în politică, economie, artă, cultură, ştiinţă, cercetare, educaţie, armată sau în administraţie. Într-o lume structurată ierarhic, elitele sunt cele care ocupă poziţiile de vârf din societate. Şi pentru a ocupa sau a păstra aceste poziţii bătălia este deschisă.
Ce anume propulsează elitele în fiecare domeniu e o altă chestiune. În economie lucrurile par să fie relativ clare. Dacă respecţi principiile minimale ale raţionalităţii de tip economic, adică eşti inovativ, administrezi resurse şi mijloace pentru a produce bunuri şi mai şi generezi profit, atunci ai şanse mult mai mari ca ceea ce faci să fie apreciat ca fiind un succes, iar meritele să îţi fie recunoscute. Metoda de selecţie în spaţiul economic este dictată mai degrabă de o logică corporatistă, bazată pe profit. Grila de selecţie în competiţia economică este perfect cuantificabilă şi măsurabilă, ceea ce permite accesul şi urcarea în ierarhie în funcţie de merit. Părintele meritocraţiei, Michael Young spunea că  “inteligenţa si efortul fac ceea ce înseamnă merit. Geniul leneş nu înseamnă merit. Meritul îl obţin toţi cei care muncind contribuie la cauza progresului”[2].  La fel ar trebui să se întâmple şi în cultură, cercetare, ştiinţă sau educaţie. Nu poţi avea o recunoaştere internaţională de genul unui premiu Nobel, care să te propulseze în lumea elitelor mondiale, fără să fi obţinut rezultate excepţionale, produs al inteligenței şi al efortului sistematic.
În politică însă lucrurile par să stea puţin altfel. Teoretic, votul oamenilor ar trebui să fie unul raţional, bazat pe respectarea promisiunilor electorale şi pe evaluarea performanţelor de guvernare, aproape în termenii unei raţionalităţi de tip economic, meritocratice, în sensul administrării resurselor publice pentru a genera securitate şi prosperitate socială şi individuală. Pareto aducea în discuţie tipul leonin şi vulpesc, ca alternanţă a tipul elitar în conducerea societăţii prin etape succesive de stabilitate versus inovare şi progres economic. Weber analizează legitimitatea de a conduce prin prisma raţionalităţii, tradiţiei sau charismei.
Oricât de mult am dori să introducem raţionalitatea în jocul democratic dintre aleşi şi alegători, în realitate, nu există o raţionalitate colectivă raportată la evaluarea rezultatelor în funcţie de programul de guvernare, ci mai degrabă raţionalităţi individuale în justificarea votului. În plus, emoţia este cea care poate face ca o alegere să fie justificată sau nu. De pilda, frica faţă de George Soros poate ascunde foarte bine conştientizarea incompetenţei unui guvern în construcţia de autostrăzi. Şi apoi, dintr-o perspectivă fenomenologică, indivizii judecă mai degrabă politicul în raport de lumea lor socială, de propriile interese şi de percepţia mediatică. De aceea, politica nu mai are neapărat legătură cu performanţa actului de guvernare, ci mai degrabă cu percepţia asupra acestuia. În statul spectacol, nu programele de guvernare sunt cele care aduc voturi, ci punerea în scenă a acestora. Şi odată ajunşi la putere, scopul politicienilor este de a-şi conserva acest statut. Ori aici nu este vorba despre efort sistematic şi inteligenţă puse în slujba performanţei de guvernare în interesul public, ci despre prezervarea puterii. Preluarea şi păstrarea puterii presupune crearea unor reţele de comunicare, loialitate şi autoritate, precum şi înlăturarea posibililor adversari, nu în mod necesar performarea şi evaluarea într-o logică meritocratică. De aceea, performanţa în politică tinde să fie judecată nu neapărat în funcţie de meritul înţeles ca serviciu în interesul public, ci mai ales în raport de abilitatea de a construi percepţii colective şi de a crea reţele de autoritate şi loialitate.
Oportunismul, adaptabilitatea, lichelismul şi mediocritatea celor din lumea politică, în opoziție cu principialitatea, inteligenţa şi performanţa politicienilor din Vest, l-au făcut pe  Eminescu ca în urmă cu mai mult de un secol să vorbească despre elitele româneşti ca despre o „pătură superpusă”. Selecţia elitelor era una negativă în opinia lui Eminescu, pentru că “într-un mediul social şi naţional corupt prin influenţă şi dominaţie străină vor fi promovate uşor în ierarhia socială elementele care se adaptează pasiv, uşor şi repede mediului social corupt[i]”. Este discutabil în ce măsură se putea proba atunci coruptibilitatea elitelor româneşti prin prezenţa influenţei şi dominaţiei străine. Şi apoi, de ce trebuie să le atribuim neapărat străinilor ceea ce ne displace în propria percepţie?
Studiile IRES indică că peste 90% din români nu au încredere în clasa politică românească pentru că ea este coruptă, demagogică şi  guvernează în interes propriu, nu pentru cetățean[3]. În schimb, încrederea în instituţiile europene şi în NATO, dar şi în instituţiile anticorupţie (DNA) depăşeşte 50%. Azi lucrurile par să stea puţin invers. Străinătatea nu este percepută ca un factor de corupere de către români, ci mai degrabă ca unul de normalizare a politicului românesc. Pe de altă parte, e drept să menţionam că toate mişcările iliberale emergente din prezent contestă actualele elite care „ar supune” naţiunile intereselor financiare şi corporatiste globale, rupând legătura reală cu alegătorii.
Cert e că prin teoria selecţiei negative se pune problema autenticităţii elitelor şi a imposturii. Pătura superpusă nu este asimilată elitei autentice, ci imposturii de vârf, pentru că elita ar trebui să compenseze  prin acţiune şi leadership ceea ce plătitorii de taxe oferă. Ori clasa superpusă se declasează în sensul absenţei acestui schimb. Contractul social este rupt în momentul în care omul politic nu mai reprezintă interesele celor care l-au ales.  Performanţa în guvernare se raportează la indicatori economici, dar şi la programe de guvernare şi promisiuni electorale. Dar în lumea pseudo-elitelor performanța nu contează, ea poate fi mimată, simulată. O elită autentică ar servi interesul public, ar căuta un echilibru între beneficiile personale asociate poziției de status şi interesele celor pe care îi reprezintă. Dar caracterul prădalnic şi parazitar este specific păturii superpuse. Coruptul şi demagogul ca reprezentant de vârf al pseudo-elitei vrea o distribuire asimetrică a beneficiilor din taxe si impozite, nu spre binele general, ci spre binele propriu si al celor apropiaţi lui. De aceea, în lumea pseudo-elitelor, performanța de guvernare nu este importantă, ci prezervarea puterii. Loialitatea faţă de şef ajunge să dicteze totul, chiar şi în detrimentul performanței. Oportuniştii şi linguşitorii îşi vor găsi mereu calea într-un astfel de mediu pentru că raţionalitatea lor nu serveşte interesul public, ci pe cel personal şi de clan. De aceea, a fi mereu în slujba unui vremelnic deţinător al puterii este prioritatea lor, în calitate de valeţi şi purtători de mape. Pentru că ei ştiu foarte bine că nu meritul profesional şi efortul sistematic de a munci le asigură succesul, ci loialitatea faţă de un şef al zilei, care  le va putea garanta la un moment dat accesul la una dintre poziţiile care îi va aduce într-o bună zi din poziţia de servitor în cea de stăpân. Oricum, odată mulţi dintre stăpânii zilei nu au fost la rândul lor decât bieţi servitori. Iar dacă e nevoie de un doctorat pentru a accede într-o funcţie, nu e nici o problemă! Plagiatul e întotdeauna la îndemână, mai ales în România de azi. Aşadar, Dinu Păturică nu a murit. El trăieşte printre noi şi este perfect adaptat unui mediu corupt, în care selecţia negativă funcţionează în detrimentul elitelor autentice. Există un soi de socializare anticipativă în perpetuarea acestui model de putere ce face ca selecţia celor merituoşi să fie extrem de greoaie, dacă nu chiar imposibilă.  Efectul secundar al pervertirii mecanismului de selecţie prin punerea loialităţii pe prim plan este fuga de implicare a elitelor autentice şi permanentizarea mediocrităţii.
Dar impostura elitelor româneşti nu e un fenomen recent şi nu se regăseşte numai în politică. El ne-a însoţit istoria printr-un cadru definit de ceea ce Maiorescu numea “formele fără fond”. Când  Cuza a demarat crearea statului român modern, au fost înfiinţate academii, instituţii publice şi forţe armate fără academicieni veritabili, experţi în administraţie sau generali căliţi în focul bătăliilor.  Fondul sau expertiza urma să vină în timp. Modernizarea clasei politice a decurs întotdeauna sub aşteptări, ceea ce i-a făcut pe intelectualii interbelici să inducă această diferenţiere între elitele politice autentice (oameni politici, oameni de stat) şi politicianiştii văzuţi  ca exponenţi ai pseudo-elitelor.  Dar după ce elitele interbelice s-au format, comunismul a epurat universitățile, academiile, armata şi a interzis partidele istorice, înlocuind elitele veritabile cu elite potenţiale de origine sănătoasă. Aşa a fost posibil ca Elena Ceauşescu să devină chimist recunoscut, academician de renume mondial, cu probleme serioase în a recunoaşte formula dioxidului de carbon. Asta nu înseamnă că în România nu au existat oameni de excepţie. Dar într-un astfel de mediu corupt, de-a lungul istoriei, elitele autentice au preferat recunoaşterea celor de afară, pentru că aici, în ţară, nu aveau nici o şansă. V-aţi întrebat vreodată de ce aproape toţi cei cu care ne mândrim (Cioran, Eliade, Coandă, Ionesco, Brâncuși, Paulescu şi alţii) au fost mai întâi recunoscuţi şi confirmaţi ca valoare în străinătate şi abia apoi în ţară?
Postcomunismul e eliminat prim planul elitelor comuniste, dar cei din rândul doi le-au luat locul. Există în spațiul puterii politice dâmboviţene şi acum un mecanism al puterii prin care oportuniştii şi impostorii ajung mult mai repede şi mult mai sus decât cei care depun eforturi sistematice pentru a se pregăti şi pentru a obţine rezultate în ceea ce fac.  De aici vine poate şi descurajarea, disperarea, revolta, contestarea şi nevoia de alternativă.  România este irespirabilă pentru mulţi poate şi pentru că meritocraţiei nu i se acordă nici o şansă, cu toate că sistemul educaţional românesc este  unul care stimulează destul de mult competiţia individuală. În plus, miliardari de carton gen Gigi Becali sau alţi îmbogăţiţi ai tranziţiei extrem de mediatizaţi transmit un semnal clar tinerilor: “Educaţia nu este atât de importantă. Uitaţi-vă la mine, eu am reuşit”. Acum 50% din tinerii până în 25 de ani vor să emigreze.  Ăsta e rezultatul când antimodelele devin repere mediatice, iar multe dintre modelele consacrate drept elite se dovedesc în timp a fi simple imposturi.
Din perspectiva paretiană, problematica moralităţii nu ar trebui pusă în cazul elitelor. În fond, polarizarea în societate este normală şi de aici apare şi nevoia de ascensiune ce generează o anumită dinamică a elitelor, în care cei de jos aspiră să le ia locul celor care ocupă poziţiile din vârful ierarhiei. Contra-elitele înlocuiesc elitele actuale ca alternativă de leadership. Şi chiar dacă sună machiavelic, când e vorba de politică, unii ar putea spune că scopul scuză mijloacele. Puterea este chiar scopul politicii, nu doar instrumentul său. De aceea, performanţa şi meritul nu au legătură cu puterea, ci cu logica economică, cu educaţia şi ştiinţa. În acest fel, pe o astfel de logică, drumul de la democraţie la autocraţie sau dictatură  ar fi netezit, poate fără nici o oprelişte. Din fericire, mecanismele de “ check and balance“ din democraţiile consolidate au exact acest rol de a ajusta în funcţie de interesul general pofta de putere a celor care aspiră sau care deţin poziţiile politice.
În acest context, societatea digitală aduce schimbări fundamentale în circulaţia elitelor. Reţelele de putere se diversifică. Apar netocraţiile ca alternativă sau forme complementare la formele tradiţionale de putere. Elitele politice tradiţionale intră în competiţie comunicaţională cu deţinători de conturi pe reţelele sociale, jurnalişti sau bloggeri capabili să genereze noduri de putere, să creeze o masă critică de emoţie şi să mobilizeze oameni pentru o cauză. Avem de-a face cu mişcări fără un leadership asumat. Noile elite sunt mai degrabă lideri de influenţă.  Ele nu vor puterea, deocamdată. Joacă un rol de reglaj în funcţionarea democraţiei. Sunt o expresie tehnologizată de revoltă împotriva imposturii şi demagogiei, de contestare a pseudo-elitei. Vorbim oare în acest caz de contra-elitele zilelor noastre? Vor trece politicienii la absorbţia lor prin mecanismul adaptării la lumea digitală, oferindu-le avantajele unei poziţii publice? Vor rezista ei tentaţiei de a intra în mecanismul imposturii, se vor implica în politică pentru a impune o schimbare reală sau vor rămâne pe tărâmul contestării netocratice, în spaţiul unei autenticităţi definite de inocenţă şi poate de speranţa într-o societate mai bună? Vom vedea.


Publicat în revista SINTEZA nr. 40.



[1] Elita interbelică: Sociologia româneasca in context European, Dan Dungaciu, Ed. Mica Valahie, București, 2011, pag 255
[2] Paradigme ale cunoaşterii sociologice, Ion Ungureanu, Ed. Humanitas, 1990, pag 180
[3] http://www.ires.com.ro/articol/312/partidele-politice-din-romania---perceptii-si-reprezentari




[i] Paradigme ale cunoaşterii sociologice, Ion Ungureanu, Ed. Humanitas, 1990, pag 155.

luni, 27 martie 2017

Protest în era digitală

Modelul tradiţional de democraţie pare să nu mai răspundă nevoii de schimbare socială  şi arhitecturii de putere generate de evoluţia tehnologică.  În plan internaţional, primăvara arabă este recunoscută ca primă mişcare de amploare declanşată prin reţele de socializare, urmată de căderea regimurilor autoritare din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. România nu avea cum să fie ocolită de această tendinţă globală. În ultimii ani, istoria României a fost marcată de moblizări pe Facebook şi  proteste care au dus la schimbarea semnificativă a situaţiei politice aproape de fiecare dată. 

SCURT ISTORIC
În 2012, Raed Arafat era ameninţat cu demiterea de către preşedintele Traian Băsescu. Imaginea lui Raed Arafat era asociată cu cea a unui profesionist de la SMURD, pus în slujba oamenilor. Demiterea lui era echivalată cu distrugerea sistemului de urgenţă din Romania. Câteva sute de oameni ies în stradă. Antena 3, poziţionată împotriva lui Traian Băsescu, încurajează oamenii să se solidarizeze. Protestele se amplifică, apar şi unele violenţe şi, în scurt timp, asistăm la căderea guvernului Boc. Protestatarii acuză excesul de putere al lui Traian Băsescu şi dezintereul guvernului Boc faţă de cetăţean. Reacţia publică vine şi pe un fond emoţional de revoltă faţă de asumarea unipersonală de către Traian Băsescu a deciziei de tăiere a salariilor cu 25%  în 2010.
În 2013, Guvernul ia decizia de susţinere şi aprobare a proiectului Roşia Montana în Parlament. Premierul Ponta are o poziţie ambivalentă faţă de acest subiect. Apar primele semne de mobilizare pe Facebook. Câteva ONG-uri, foarte active civic si cunoscute ca fiind anti PSD, moblizează oamenii în stradă. La început apar câteva sute, iar apoi, cîteva mii. Marşul lor este ingnorat total de televiziuni timp de aproape o săptămână. Când numărul manifestanţilor ajunge la peste 10.000,  fenomenul devine vizibil, atrage atenţia şi este prezentat de către televiziunea publică şi unele televiziuni de ştiri. Într-un final, Guvernul decide să renunţe la proiect. Protestatarii acuză lipsă de comunicare şi transparenţă a Guvernului, absenţa unei dezbateri reale privind subiectul Roşia Montană, servirea intereselor unor companii multinaţionale şi suspiciuni de corupţie.
În 2014, alegerile prezidenţiale au fost marcate de incidentul Diaspora. Pe Facebook au apărut imagini de la zeci de secţii de votare din străinătate unde românii aşteptau umiliţi să îşi exercite votul. Iniţial, imaginile au fost difuzate de o singură televiziune (Realitatea TV). După câteva zile, celelate televiziuni nu au mai putut ignora fenomenul şi au început să îl prezinte. Emoţia publică  s-a produs şi s-a amplificat masiv în ziua votului, ducând la o moblizare care l-a făcut pe Klaus Iohannis să câştige alegerile. Ce au reproşat protestatarii? Aroganţa lui Victor Ponta şi a PSD, obsesia de control a votului din diasporă, dorinţa de a câştiga cu orice preţ, dezinteresul faţă de dreptul fundamental al cetăţenilor de a vota.
În 2015, incendiul de la Colectiv are loc la câteva săptămâni după moartea poliţistului Bogdan Gigină şi lansarea acuzaţiei de folosire abuzivă a coloanelor oficiale de către Gabriel Oprea, ministrul de interne. Moartea a zeci de tineri scoate lumea în stradă. Mesajul central este CORUPŢIA UCIDE. Opinia publică cere un vinovat. Reacţiile de pe Facebook sunt amplificate de toate televiziunile. Zeci de mii de oameni ies în stradă şi cer demisia guvernului Ponta. Se reproşează clasei politice: aroganţa, dezinteresul faţă de siguranţa cetăţeanului şi corupţia din sistem.  Într-un final, oarecum surprinzător, Victora Ponta îşi prezintă demisia şi lasă deschisă calea unui guvern tehnocrat, pe fondul neîncrederii generalizate în clasa politică.
În 2017, decizia Guvernului României de a reglementa prin OUG  graţierea şi modificarea codului penal a dus la mobilizarea cetăţenilor din Bucureşti şi din ţară, declanşatorul fiind mediatizarea vizitei intempestive a presedintelui Klaus Iohannis la sediul Guvernului pentru a opri o eventuală adoptare a acestora. În prima zi au fost câteva mii de protestatari în Bucureşti si câteva sute în ţară. Lipsa unei poziţionări clare din partea Guvernului (explicarea motivelor, adoptare prin trimitere în Parlament sau renunţare) şi opoziţia fermă a preşedintelui României, procurorului general, procurorului şef al DNA, ambasadori, CSM şi asociaţii ale magistraţilor au crescut emoţia publică, astfel încât, în 2-3 săptămâni de la primul protest, numărul protestatarilor a ajuns la câteva sute de mii. Televiziunile şi site-urile se poziţionează şi amplifică şi mai mult efectul protestelor. Guvernul ia decizia de a renunţa la ordonanţa de urgenţă, iar ministrul justiţiei îşi prezintă demisia, fiind convins că nu a greşit tehnic, totul fiind probabil o lipsa de informare a protestatarilor. Se reproşează partidului aflat la guvernare: aroganţa,  lipsă de  transparenţă, dezinteresul faţă de părerea minorităţii, încăpăţânare în susţinerea proiectului iniţial.

CE A DECLANŞAT PROTESTELE?
Protestele sunt forme de mişcare socială,  al căror obiectiv este schimbarea modului de funcţionare a instituţiilor sociale şi politice atunci când ele deviază masiv de la aşteptările cetăţenilor. Ele pot fi moderate, atunci când nu implică violenţă şi înlocuirea unui regim sau radicale, cu manifestări violente şi atacuri asupra instituţiilor existente. Prin contestare se neagă  o anumită ordine socială şi politică indezirabilă, se solicită un drept sau se refuză o obligaţie. Orice contestare se finalizează, de regulă, cu o revendicare care are drept obiect schimbarea sau aducerea obiectului contestării în limitele dezirabilului.
Factorul declanşator în cazul protestelor este reprezentat de un gest, o decizie sau un fapt care este etichetat şi interpretat drept comportament indezirabil al leadership-ului politic. În cazul României, protestele din ultimii ani au fost declanşate de încălcarea principiului bunei guvernări prin aroganţa, lipsa de transparenţă şi dezinteresul manifest al clasei politice faţă de drepturile fundamentale ale cetăţenilor (dreptul de a vota, dreptul de a fi informat, dreptul de a fi consultat etc.).

CARE A FOST MODELUL DE EVOLUŢIE A PROTESTELOR?
Nucleul cheie al protestelor a fost format din activişti ai mişcărilor sociale, cu experienţă în organizarea de evenimente de acest gen, bine poziţionaţi  în noduri de reţele sociale.  Suportul tehnologic al reţelelor de tip peerreview group a fost Facebook. Mobilizarea s-a realizat de către 2-3 utilizatori de conturi pe Facebook (corupția ucide, protest rosia montana etc.), adevărate noduri de reţea al căror mesaj este preluat de alte mii de utilizatori.
Problema cheie a protestelor a fost generarea solidarităţii prin racordarea intereselor şi emoţiei individuale la interesul şi emoţia colectivă. Comportamentul indezirabil al politicienilor a fost definit şi etichetat ca un factor generator de incertitudine, o ameninţare reală sau percepută la adresa scopurilor individuale. Efectul de multiplicare se bazează pe nevoia de reducere a incertitudinii, prin asocierea identitară cu participanţii la mişcare şi disocierea de ceilalţi. Apare fenomenul NOI şi EI. Vulnerabilitatea sistemului (faptul că politicienii acuzaţi nu comunică, jandarmii nu reacţionează violent) amplifică curajul individual de definire a apartenenţei virtuale (pe Facebook) sau reale (în stradă) la mişcarea de protest. Prin acest mecansim are loc  expansiunea, difuziunea şi instituţionalizarea protestului[1].
Are loc apoi procesul de certificare sau recunoaştere a mişcării de către autorităţi sau media. În paralel, se derulează şi suportul public sau recunoaşterea de către majoritatea tăcută. Pe măsură ce masa critică este atinsă, efectul de amplificare emoţională creşte, iar mobilizarea la proteste a indivizilor este mult mai probabilă.
Mişcarea de contestare şi-a dezvoltat  propria ideologie prin raportarea la sensuri existente, dar ignorate sau prin generarea de sensuri noi. Poziţionarea se regăseşte în simbolistica mesajelor scurte, rimate şi uşor de memorat şi transmis, aşa cum a fost în cazul protestelor din 2017 (PSD ciuma rosie; DNA sa vina sa vă ia; La închisoare, nu la guvernare; Dragnea nu uita, Romania nu e a ta, PSD afară din ţară etc.). Repertoriul de acţiuni al mişcărilor protestatare a constat în mitinguri, marşuri, mesaje scrise pe pancarte , mesaje transmise pe FB, televiziune etc. Uneori, caracterul paşnic declarat al protestelor poate veni în contradicţie cu violenţa simbolică a mesajelor. În 2017, transmiterea mesajelor a fost marcată de o oarecare agresivitate simbolică specifică antagonizării mulţimii faţă de ţintele protestului (Dragnea, Iordache, Grindeanu),  combinată cu umor, inteligenţă  şi creativitate nu numai la nivel de mesaj, ci şi ca modalitate de transmitere şi atragere a atenţiei (proiectarea mesajelor pe clădiri, marea de lumini albe, formarea tricolorului şi a steagului UE).
Caracterul comun al protestelor din România ultimilor ani a fost absenţa în general a violenţei sau caracterul paşnic. De asemenea, în aproape toate cazurile nu a existat un leadereship explicit şi asumat al mişcărilor de contestare.
Protestele din ultimii ani au intrat în declin în situaţii de succes pentru protestari. Guvernanţii fie au renunţat la proiectul iniţial, fie au fost asumate şi prezentate demisii. Niciun politician român nu şi-a asumat riscul de a utiliza violenţa statului pentru a opri protestele, în condiţiile în care nu existau acte de agresiune împotriva forţelor de ordine, ci numai revendicări de ordin politic.
  
CUM A REACŢIONAT MASS MEDIA?
Uneori, aşa cum a fost cazul Roşia Montană în 2013 sau situaţia din Diasporă în 2014, protestele sunt ignorate de către televiziuni. Într-o primă etapă, mobilizarea are loc aproape exclusiv pe Facebook şi prin reţelele de prieteni. Dar odată ce o mişcarea de contestare atrage atenţia unei televiziuni, în scurt timp şi celelalte televiziuni au preluat  mesajele sau au relatat despre evenimente.  
Poate cu excepţia cazului Colectiv, aproape de fiecare dată a existat o poziţionare pro sau contra  protestelor şi, implicit, pro sau contra guvernului. În acest fel, a existat o reprezentare puternic ideologizată a protestelor din perspectiva amplitudinii (numărul protesatatarilor a devenit în sine un subiect de presă), autenticitatea (în general, televiziunile anti-protest au considerat mişcările ca fiind manipulate, în timp ce televiziunile de suport au transmis un mesaj de autenticitate a informării, atitudinii şi acţiunii colective).
Mesajele unor lideri de opinie din televiziuni (Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruţiu, Moise Guran, Mircea Badea, Mihai Gâdea, Sabina Fati, Mircea Marian etc.) au fost puternic amplificate şi de prezenţa în spaţiul virtual.
Televiziunile şi site-urile poziţionate advers faţă de curentul străzii au folosit tehnici de decredibilizare, minimizare sau amplificare a fricii ( vor să rupă România, ONG-urile lui Soros vor să dea jos Guvernul, multinaţionalele au trimis oamenii la proteste etc.). Mitul străinului a fost readus în discuţie pentru a reaprinde sentimentul naţionalist.

CARE A FOST ROLUL EMOŢIILOR COLECTIVE?
Emoţiile sunt experienţe pozitive (bucurie, placere, încredere, acceptare, anticipare, fericire) sau negative (frica, ura, tristeţe, dezgust, surpriza, respingere, ruşine) faţă de un fapt sau o persoană. Ele au o componentă de rezonanţă afectivă sau psihologică şi una cognitivă, conectată de raportarea obiectului emoţiei la un anumit standard individual sau social. Confirmarea situaţiei reale sau percepute prin raportarea la standard duce la experimentarea unei emoţii pozitive,  în timp ce infirmarea duce la o emoţie negativă.
Emoţiile pot fi conectate cu atitudinile şi au un rol motivaţional, cu un rol determinant în pregătirea pentru acţiune, motivarea comportamentului viitor sau reglarea interacţiunilor sociale. Extinse la nivel colectiv, emoţiile reprezintă combustia necesară  agregării mulţimiilor şi derulării protestelor  sau mişcărilor de contestare. În absenţa emoţiei, declanşarea unui protest  şi mobilizarea sunt aproape imposibile.
Emoţiile au jucat  şi rolul de filtru cognitiv, informaţia primită fiind de regulă procesată în aşa fel îcât să alimenteze rezonanţa afectivă iniţială a emoţiei. Emoţia a dus la o filtrare şi retenţie selectivă a informaţiei. Emoţia reprezintă liantul legăturilor sociale, o emoţie pozitivă determinând afilierea sau asocierea la un grup, pe când o emoţie negativă determină disocierea. 
Fenomenele de imitaţie şi de contagiune au generat asocierea identitară pornind de la ideea că o conformitate informativă şi normativă generează siguranţa asocierii identitare. Daca vedem lumea în acelasi fel, credem în aceleaşi valori, atunci suntem amici, în acelaşi grup, nu suntem oponenţi. În emoţiile colective nu există nuanţe de gri. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra!
Creşterea mulţimilor dincolo de un anumit prag critic duce la teama de excludere şi dezvoltarea fenomenului de spirală a tăcerii. Minorităţile de protest pot deveni astfel majorităţi simbolice de comunicare. Asta explică într-un fel lipsa de reacţie sau teama de a avea o reacţie în grupul de prieteni sau pe Facebook atunci când o mişcare de protest devine semnificativ dezirabilă în grupul respectiv. De aici provin ulterior şi asimetriile de percepţie între diverse grupuri sociale, ceea ce duce la antagonizarea poziţiilor şi la amplificare emoţiilor colective (ură, dispreţ, respingere).
Mulţimea generează impresia forţei colective, o forţă care altminteri nu ar putea fie exercitată individual. De aceea, asocierea la mulţimea de protest este un act de reducere a incertitudinii individuale. Presiunea normativă a societăţii se diluează în mulţime, nesupunerea fiind mult mai probabilă sub anonimatul şi protecţiei mulţimii de protest. În mulţime are loc dezindividualizarea sau pierderea restrângerilor normative privind comportamentul deviant. Sentimentul de apartenenţă la un grup de protest poate fi uneori întărit prin practicarea unui comportament considerat deviant în condiţii individuale. Sub imperiul mulţimii, comunicarea mesajelor are loc cel mai adesea pe cale periferică (emoţională, pe bază de credibilitate, dispoziţii şi atribuiri) si nu centrală (folosind argumentele raţionale).

CARE A FOST PROFILUL PROTESTATARULUI în 2017[2]?
Participanţii au fost în general, tineri şi persoane până în 50 de ani, nivel de educaţie mediu (30%) şi superior (40%), mediul urban, angajaţi (76%) preponderent în mediul privat (74%) sau studenţi (11%).
În 2017, chiar dacă cauza  propriu zisă a protestului  l-a constituit ordonanţa cu pricina, motivaţia principală a protestatarilor a fost dată de absenţa unei guvernări deschise şi transparente (demagogia politicienilor-68% , corupţia-70%, nevoia de schimbare a modului în care este condusă ţara-62%).
Cei mai mulţi dintre manifestanţi au avut experienţa altor proteste (67%) şi în 25% din cazuri au existat alte persoane care s-au opus participării la protest (părinţi, prieteni, parteneri).
Consecinţele protestelor sunt percepute preponderent pozitiv de către protestatari, 96% fiind de acord că toţi cetăţenii României vor beneficia de pe urma protestelor. Deşi studiile IRES demonstrează că la nivel naţional nu există schimbări semnificative în ceea ce priveşte intenţia de vot, percepţia protestatarilor este că partidele de dreapta au avut de câştigat în urma protestelor (65%).
Protestatarii au folosit Facebook (75%) si telefonul (76%), WhatsApp(36% ) ca mijloace principale de comunicare despre protest.  Mai mult de 78% dintre protestatari au folosit televiziunea şi facebook pentru a se informa despre proteste. Radioul a fost folosit de numai 29%, iar platformele on line de 37%. Televiziunea preferată a protestatarilor  fost Digi 24 (51%), urmat de Realitatea TV (15%) şi Pro TV (9.5%).

CUM AU REACŢIONAT POLITICIENII?
În cele mai multe cazuri, politicenii au pierdut „războiul emoţional” pentru că  nu au comunicat adecvat, nu au ştiut, nu au avut curajul să gestioneze situaţia instituţional sau nu au consdierat că ar fi meritat asumarea riscului de a utiliza  violenţa statului împotriva unei mulţimi de cetăţeni care uzează sponan   dreptul la libera exprimare.
Reacţia cea mai frecventă a guvernanţilor a fost de discreditare a protestatarilor, prin acuzaţii de manipulare, proastă informare sau servirea unor interese care sunt străine ţării. Activarea fricii şi utilizarea sensibilităţilor naţionaliste nu au dezamorsat protestele, ba dimpotrivă. În schimb, au solidarizat propriul electorat.

CE A FOST DIFERIT FAŢĂ DE  1989?
Dacă 1989 a fost anul revoluţiei televizate,  protestele din ultimii ani se caracterizează prin mobilizarea prin intermediul reţelelor de socializare. Televiziunile joacă totuşi rolul de cutie de rezonanţă, de amplificator al mesajului, dar forţa protestului stă în capacitatea spaţiului virtual de a se transforma simbolic în spaţiu de contestare şi de moblizare a cetăţenilor.
Spaţiile consacrate ale luptei anticomuniste (Piaţa Universităţii) au devenit spaţii simbolice de contestare, care conferă legitimitate acţiunilor de protest. Cele mai multe acțiuni de contestare pornesc la limita legalității, dar încălcarea unor norme (lipsa autorizației de protest, blocarea circulației pe drumurile publice) devine nerelevantă față de legitimitatea protestului. De altfel, forţele de ordine nu au intervenit, ba dimpotrivă, au securizat marşurile de protest pentru a preîntîmpina intervenţia provocatorilor.
Dacă în 1989, cauza protestelor a fost preponderent deprivarea materială, în 2017 se poate vorbi de o cauză postmaterială[3], simbolic axiologică.  În 2017, oamenii au cerut integritate politicienilor,  fiind convinși că fenomenul corupției este cauza tuturor disfuncționalităților din economie și societate, inclusiv a celor de ordin material (sărăcia, lipsa locurilor de muncă etc.).
Mişcările sociale din 2017 se încadrează în ceee ce este cunsocut drept nevoie de autonomie[4], capacitate a oamenilor de  a-şi organiza vieţile în termeni de proiecte, dorinţe şi nevoi fără a  fi nevoiţi să se supună regulilor stabilite de instituţii. Şi atunci când instituţiile sunt conduse de către oameni care ies din sfera aşteptărilor comune privind modul de gestionare a puterii politice,  apare contestarea şi implicit nevoia de generare a receptivităţii statului şi, ulterior, de intrare într-un proces de negociere cu socetatea civilă.
Mişcările de contestare şi protest sunt supape absolut necesare pentru o democraţie funcţională. În absenţa lor, tensiunile sociale ar depăşi pragul critic care ar permite gestionarea non-violentă a relaţiei dintre puterea politică şi cetăţeni. Ele sunt o formă de semnalizare a crizei de încredere, a rupturii dintre politicieni şi cetăţeni.  Ce este diferit faţă de mişcările tradiţionale de protest este transformarea spaţiului cibernetic în spaţiu public de contestare şi caracterul rizomatic[5], adică apariţia şi dispariţia sponană a acestora, carcaterul potenţial emergent în spaţiul virtual şi absenţa unui leadership precis. 

AVEM DOUĂ ROMÂNII?
Există o Românie dependentă, sensibilă la frică şi la mesajul naţionalist. Cei care trăiesc în această Românie se solidarizează prin închidere şi intoleranţă faţă de alteritate.  Frica faţă de străin, agenturile lui Soros, pericolul ruperii României funcţionează de fiecare dată. Calea  periferică de persuasiune este stimulată în situaţii de criză. Această Românie este reprezentată de mediul rural, slab educat, cei mai mulţi  angajați la stat sau dependenți de redistribuire sau perdanți ai tranziției postcomuniste. Tribalismul dat de naţionalism conferă certitudine si este definitoriu ca mod de raportare.
Pe de altă parte, există o Românie autonomă, formată din cetăţeni ai globalizării, oameni orientaţi puternic spre Occident, apărători ai democraţiei liberale, fără o dependenţă directă de redistribuire,  extrem de critici şi vigilenţi faţă de politic. Această Românie este formată  preponderent din studenți şi angajați în mediul privat, oameni din mediul urban, cu studii medii sau superioare.
Asistăm aici şi la o mutaţie în planul axiologic. Prin cultura organizațională a companiilor străine s-au schimbat valorile și așteptările individuale. Tipul identitar din mediul privat este autonom, independent, nu vrea să depindă de stat prin politici netransparente, nu vrea ca taxele și impozitele să fie incorect folosite.  El este critic şi exigent moral faţă de politică. Integritatea este condiţia contractului social, garanţia unei Românii dezirabile.
Absenţa vigilenţei, acceptarea compromisului, flexibilitatea morală şi chiar acceptarea corupţiei sunt poate normale pentru cel care depinde de redistribuire. Pentru că sărăcia creează dependență, nu prosperitatea.

INFORMARE SAU DEZINFORMARE?
Informarea presupune existenţa unui izomorfism între realitate şi imaginea acelei realităţi comunicate prin mesaj. Adevărul e că de fiecare dată când încercăm să decupăm realitatea în vederea comunicării comitem un act de dezinformare prin omisiune. Este aproape imposbil să surprinzi realitatea în toată complexitatea ei pentru a o transmite. Mai mult, cadrul referenţial al emiţătorului (valori, credinţe, atitudini, stereotipuri, prejudecăţi etc.) acţionează ca un filtru în decuparea relevantă a realităţii, ceea ce poate duce la o distorsiune a mesajului.
În plus, verificabilitatea corespondenţei de adevăr între mesaj şi realitate este posibilă cel mai adesea în spaţiul proximal, al interacţiunii directe (şi aici între anumite limite). Dincolo de această limită, rămâne credibilitatea celui care transmite o anumită informaţie despre un fapt.  Studiile clasice despre comunicare vorbesc despre “ sleeper effect“ , ca posibilitate de a fi convins de un mesaj în ciuda lipsei de credibilitate a sursei.
Ori, în aceste condiţii, despre ce fel de informare mai putem vorbi atunci când avem televiziuni clar poziţionate politic? Sau despre ce fel de informare putem vorbi pe Facebook când s-a demonstrat că feed-urile de ştiri sunt clar filtrate în funcţie de preferinţele anterioare sau de lista de prieteni. Bucla de informare şi optimizarea comunicării pe Facebook  în funcţie de profilul de date reprezintă  o realitate. În cazul protestelor, nu vorbim aici neapărat de dezinformare, ci de o informare parţială. Selecţia informaţiei în funcţie de afilierea pe Facebook duce la o distorsiune a realităţii prin incompletitidune.  Bucla de Facebook este un fenomen ce îi creează fiecărui individ propria lui lume, similară probabil cu a prietenilor, dar incongruentă uneori cu lumea reală. Un simplu exemplu: ai fost în Piaţa Victoriei şi ai apreciat că la protest sunt în jur de 40.000 de oameni. La Antena 3 se anunţă 15.000. La Digi 24 cifra ajunge la 100.000. Care este adevărul?
În condiţiile în care verificabilitatea ştirilor  este aproape imposibilă în mediul on line, fenomenul ştirilor false (Fake news) proliferează. În România au fost făcute şi liste cu site-uri necredibile[6] ca soluţie la dezinformarea existentă în mediul on line. Este această o soluţie? Cine oferă garanţia că informaţiile furnizate de site-urile credibile sunt şi reale? Şi dacă site-urile etichetate drept necredibile ne oferă doar o altă variantă a realităţii?
În sensul clasic, dezinformarea este privită ca inducere în eroare prin crearea de percepţii neconforme cu realitatea care să ducă la un comportament dezirabil al unei ţinte din perspectiva unui beneficiar[7]. Volkoff vorbeşte de beneficiari, clienţi, scenarii, ţinte, obiective, agenţi, suporturi, transmiţători, teme, cutii de rezonanţă, satanizare şi psihoză  -  drept componente ale unei operaţiuni clasice de dezinformare. Regăsim toate aceste elemente în spaţiul on line sau în mesajul televizat despre proteste?  Greu de crezut! Cert e că putem vorbi de realităţi alternative ca produs ale unei opţiuni ideologice sau a unei poziţionări sau afilieri politice, nu neapărat a unei operaţiuni de dezinformare.
Ce e de făcut în astfel de situaţii?
Henri Pierre Cathala susţinea că în statele democratice e mult mai uşor să dezinformezi  decât în statele totalitare[8], pentru că nu există cenzură, iar libertatea presei şi circulaţia ideilor  fac mai uşoară transmiterea unor mesaje care dezinformează. Ceea ce propune el este contraatacul prin dezavuarea temelor de propagandă, identificarea falsurilor şi dezminţirea,  dezvăluirea operatorilor de dezinformare, pregătirea specifică a consumatorilor media si riposta, disuasiunea sau replica faţă de acţiunile de dezinformare. Tehnicile propuse rămân în mare valabile şi azi pentru mediul on line[9].
Una dintre soluţii ar fi să sporeşti securitatea  pentru mediul on line sau să reglementezi. O astfel de opţiune, susţine Coreliu Bjola,  “ar putea duce la ştirbirea dreptului de opinie şi de exprimare. O altă soluţie este să cauți soluții pentru eliminarea propagandei prin identificarea și adresarea zonelor cu cel mai mare risc, respectiv a faliilor sociale sau politice pe care propaganda încearcă sa le exploateze. Percepțiile se formează în mai multe feluri, prin acuratețea informațiilor, de exemplu devin plauzibile. Unele se formează însă pentru că pur și simplu nu au punct de referință. Astfel, trebuie să creezi un punct de referință care să permită o contrastare a mesajului respectiv și să expună lipsa de credibilitate a mesajului respectiv[10].

SE SCHIMBĂ POLITICA ÎN ERA DIGITALĂ?
Părinţii netocraţiei consideră că democraţia de tip liberal este specifică societăţii capitaliste. Ea nu mai corespunde exigenţelor societăţii informaţionale, unde nu mai există graniţe, iar paradgimele naţionaliste devin din ce în ce mai puţin relevante[11].  În noua lume digitală, reţelele sociale sunt cele care domină dezvoltarea politică. Politicienii care nu înţeleg forţa civilizaţiei digitale şi rămân captivi în trecut caută să îşi explice eşecul prin apelul la teorii conspiraţioniste. Noile grupuri de interese se mută on line. Nodurile de reţea devin atât de puternice că pot schimba la un moment dat agenda politică a partidelor. Cazul ordonanţei de guverna privind graţierea şi schimbarea codului penal sau proiectul Roşia Montana sunt exemple edificatoare. Nu mai există în aceste condiţii programe de guvernare asumate şi implementate. Exigenţa bunei guvernări face ca societatea civilă organizată on line să devină un watch-dog, un paznic vigilent al bunei guvernări, un actor semnificativ ce nu poate fi ignorat.  Când ai sute mii de oameni în stradă acest lucru devine un fapt, o parte a realităţii politice, nu un act de manipulare atribuit unor forţe oculte. 
Politicenii trebuie să accepte că nu mai sunt singuri pe scena puterii. Apar alte centre de putere, nu alternative, dar complementare, cu rol de reglaj în funcţionarea democraţiei. Cetăţenii societăţii digitale sunt autonomi, trăiesc într-o lume globalizată, au valori şi standarde fundamentate pe performanţă, transferate din meritocraţia multinaţionalelor, vor o societate deschisă, transparentă, nu una opacă, clientelară şi marcată de mediocritate.
Cetăţenii lumii digitale au forţă pentru că se afiliază la reţele[12]. Identitatea digitală e parte a identităţii sociale şi forţa ei vine din apartenenţă. Curatorul îl înlocuieşte pe politician, nexialistul îl înlocuieşte pe întreprinzător, iar eternalistul îl înlocuieşte pe cărturar.[13]  Curatorul indică drumul spre nodurile de reţea, caută să le gestioneze. Nexialistul este cel care generează şi  gestionează nodurile de reţea. Eternaliştii sunt noii ideologi, interpreţi ai lumii netocratice. În societatea informatională, reperele morale, referinţele de acţiune vor fi  inspirate de trendurile netocratice in continua schimbare, care stabilesc ce te face sa fii “cool”. Prostul gust va fi sinoniom cu sinuciderea socială si chiar politică. Pedeapsa în netocraţie este excluderea din reţea. Etica va deveni din ce in ce mai mult o chestiune de estetică. [14]
Şi chiar dacă lumea reală nu arată încă aşa cum şi-au imaginat-o părinţii netocraţiei (naţionalismele se reîntorc pentru a rezista satului global), un lucru este cert.  Politica nu mai poate exista în afara emoțiilor colective și a rețelelor de socializare. Există o forţă acolo, pe reţelele de socializare, o forţă pe care politicienii nu o mai pot ignora. Ea este latentă, dar se poate agrega oricând pentru a deveni manifestă şi pentru a genera o contrapondere colectivă prin proteste spontane atunci când frustrarea față de politic atinge pragul critic. E o lume pe care politicienii de azi o pot ignora şi în acest fel vor fi depăşiţi de istorie sau îi pot înţelege potenţialul  şi o pot recunoaşte ca parte a democrației în era digitală.

Publicat in revista SINTEZA, martie-aprilie 2017




[1] Sava, Ionel – Sociologia mişcărilor sociale, Ed. Nemira 2014.
[2] Studiu de teren derulat de IRES în luna februarie 2017.
[3] Sava, Ionel – Sociologia mişcărilor sociale, Ed. Nemira 2014.
[4] Castells, Manuel;  Kumar, Mukul – A Conversation with Manuel Castelles, Berkley Planning Journal, 2014,  http://escholarship.org/uc/item/2ns059h3
[5] idem
[6] http://www.digi24.ro/stiri/lista-celor-71-de-site-uri-trecute-la-verifica-sursa-si-din-alte-surse-667527
[7][7] Volkoff, Vladimir – tratat de deyinformare, Ed. Antet, pag 13-26.
[8] Cathala, Henri Pierre-  Epoca dezinformării, Ed. Militară, pag 250-252.
[9] Un exemplu: http://www.aktual24.ro/o-noua-intoxicare-lansata-de-dana-grecu-la-antena-3-replica-civilizata-a-fostului-ministru-al-sanatatii-vlad-voiculescu/
[11] Bard, Alexander; Soderqvist, Jan -Netocracy.The new power elite and life after capitalism, Ed, Publica, 2010, pag 77.
[12] Idem pag 123.
[13] Idem pag.120
[14] Idem pag 195

marți, 7 februarie 2017

Când emoțiile schimbă lumea

Iubirea nu scoate oamenii în stradă sau dacă o face, se întâmplă destul de rar. De pildă, în sport, oamenii ies de cele mai multe ori în stradă atunci când echipa lor favorită le aduce nesperat o mare victorie. Dar în politică, nu, lucrurile stau altfel. Iubirea nu prea aduce voturi. Ura față de adversar asigură combustia necesară victoriei. Iohannis a câștigat nu pentru că a excelat în comunicare sau carismă, ci pentru că suficiența și aroganța lui Ponta au împins ura față de el  la cote maxime. La fel și în competiția Băsescu-Năstase. Ura poate face infinit mai mult decât iubirea. Ea creează rețele, mobilizează, formează identități colective, unește împotriva unui dușman imaginar sau real. A făcut-o și în urmă cu două luni, atunci când  PSD a apărut în chip de înger pentru a salva  țara de oamenii lui Soros. Și a funcționat.  Mai funcționează poate şi în aceste zile: “Ordinea publică este tulburată de oamenii lui Soros ; serviciile oculte vor să răstoarne rezultatele alegerilor; ungurii şi ruşii vor să rupă România; urmează un nou maidan; noul dușman  este reprezentat acum de multinaționalele care sug sângele poporului român şi scot oamenii în piață ş.a.m.d.”  Cam acestea sunt contra-mesajele venite din partea conducerii PSD sau a unor lideri de opinie ca răspuns la reacția străzii. PSD nu înțelege ce i se întâmplă și mizează încă o dată pe frică. Alegătorii lui au trăit în comunism și știu ce este frica, au trăit-o și încă sunt captivi acestei forme de persuasiune. Dar sutele de mii de tinerii care au ieșit la cea mai amplă formă de protest de după 1989 nu știu asta. Și e bine! Ei nu cunosc frica și trăiesc libertatea de exprimare ca pe o experiență aproape necesară pentru condiția de cetățean. E cel mai clar semn că România acestor zile e o democrație, nu o dictatură.
Mulți dintre cei care au fost la protestul din Piața Victoriei au avut impresia că sunt la o competiție de creație civică organizată pe ateliere. În piață nu pare să respire ura pe care o vedem pe micile ecrane.  Această generație smart savurează pur și simplu emoția întâlnirii colective ca și cum ar compensa un deficit de emoționalitate. Oamenii au venit în familie, cu prietenii sau colegii. Stau în grupuri mici, improvizează pancarte și își susțin punctul de vedere pașnic, cu multă civilitate, aproape disonant cu ceea ce vezi la tv. E o diversitate de mesaje demnă de invidiat şi pentru profesioniștii din advertising. Din când în când, mesajele proiectate pe clădiri structurează reacția mulțimii. Imitația și contagiunea funcționează. Unele dintre mesaje sunt neutre sau chiar pozitive (vreau un viitor mai bun pentru copiii mei; nu emigrăm; dragostea de țară se măsoară în stradă; când injustiția este lege, rezistența devine datorie; Romania te iubim, nu vrem să te părăsim; refuz acest abuz; #rezistam etc.).  Dar există și mesaje mai dure. Dragnea şi ai lui sunt puşi simbolic  după gratii, demonizaţi şi insultaţi explicit sau prin anagrame (PSD ciuma roșie; Duie Mragnea; v-a mâncat în cur, #neamtrezit; după PSD tragi apa; alifie nu amnistie etc.), la o amplitudine cum nu s-a mai întâmplat  niciodată în istoria postdecembristă. Poate că e în regulă să fie așa, oamenii au nevoie de o supapă pentru a mai domoli din tensiunea acumulată în aceste zile.
Nu mai contează acum cine a avut sau nu dreptate. Realitatea e substituită de percepție. Când sute de mii de oameni sunt în stradă, asta e realitatea la care e normal să te raportezi. PSD trebuie să admită că  a greșit prin lipsă de transparență și o comunicare mai mult decât deficitară. Nu a înțeles că buna guvernare înseamnă înainte de toate să informezi, să explici, să consulți, să servești în primul rând interesul public, nu pe cel personal. Problema nu este ordonanța cu pricina, ci modul de guvernare opac, făcut în miezul nopții, pe furiș și în beneficiul unora, nu al celor mulți. Și dacă totul e simplă propagandă și lucrurile stau altfel,  PSD a greșit și pentru că nu a fost în stare să explice clar de ce e nevoie să faci astfel de modificări legislative și de ce acum, sub semnul urgenței.  
Pe de altă parte, se încheie un ciclu generațional și nevoia unei schimbări semnificative este deja în orizontul de așteptare. Dacă faceți o analiză a ultimilor 150 de ani, veți vedea că marile evenimente istorice se produc la 25-30 de ani. Este clar că generația celor care au acum peste 45 de ani a eșuat în a gestiona destinele țării în acord cu așteptările generațiilor care vin. Oamenii vor o guvernare deschisă, onestă și în interesul cetățenilor. După 10 ani de apartenență la UE, oamenii nu mai acceptă compromisuri și regrese. Toate sondajele de opinie derulate de IRES în ultimul an indică o neîncredere generalizată  în clasa politică, motivată preponderent de corupție, egoism și nereprezentarea intereselor publice. De aceea au ieșit oamenii în stradă, pentru că vor un alt fel de politică, pentru că nu mai suportă aroganța, suficiența, impostura și hoția.
Ura ca formă de răspuns a ajuns și în fața Palatului Cotroceni. Iohannis este portretizat ca: trădător de ţară, nazist răzbunător, vânzător de copii, hoț de case, sluga rușilor, sluga americanilor, javră ordinară ş.a.m.d. Huiduielile par să vină de undeva din străfundurile  instinctului primar  al protestatarilor, ca într-o încercare simbolică de contestare a masculului alfa.
Apar şi disocieri identitare în reprezentarea mediatică sau on line a protestatarilor. La Cotroceni sunt  oameni legați de trecut (babe, pensionari şi  proşti, aduşi cu autocare şi plătiţi probabil să protesteze), iar în Piaţa Victoriei și în alte orașe ale țării este viitorul României (tinerii frumoşi şi liberi, inteligenţi, creativi, educaţi şi plini de civilitate). Sintagmele urii se văd cel mai bine în mediul on line. Acest spațiu a ajuns un fel de agora virtuală, în care libertatea nu are limite. Insultele grosolane fac nota dominantă și de multe ori mă fac să cred că mulți dintre români au lipsit la lecția despre toleranță și acceptare a diversității.   Mediul on line pare un spațiu sacru rezervat aproape exclusiv antipesedismului. Când unii simpatizanți ai PSD au încercat să îți exercite libertatea de exprimare prin mesaje de disociere față de protestatari, au fost imediat identificați, etichetați și executați public, ca și cum ar fi făcut ceva interzis. Probabil că nu ar trebui să avem o dublă măsură pentru libertatea de exprimare. Cert e că spirala tăcerii s-a instaurat și, foarte probabil, mulți dintre susținătorii PSD se tem să își exprime punctul de vedere. Minoritatea de protest a devenit o majoritate simbolică de comunicare.
România pare să fie acum mai dezbinată ca niciodată. Pe de o parte, votanți ai PSD timorați de mesajele media, reprezentați preponderent de angajați la stat şi de cei dependenți de redistribuire, perdanți ai tranziției postcomuniste şi, pe de altă parte, o stradă extrem de vocală (românii lui Iohannis), formată  preponderent din studenți şi angajați în mediul privat, oameni orientați spre vest. Adevărul e că în campania electorală am auzit prea puțin vorbindu-se despre interesele celor din mediul privat. Cei mai mulți dintre politicieni s-au axat pe problemele angajaților din sectorul public și ale celor dependenți de bugetul de stat. Poate că cei din mediul privat chiar sunt diferiți și se simt subreprezentați în  actuala arhitectură parlamentară. Prin cultura organizațională a companiilor străine s-au schimbat valori și așteptări individuale. Tipul identitar din mediul privat este autonom, independent, nu vrea să depindă de stat prin politici netransparente, nu vrea ca taxele și impozitele lor să fie incorect folosite. E normal, într-un fel, ca cei din mediul privat să se raporteze diferit la PSD atât timp cât nu sunt în limitele dependenței față de stat. Sărăcia creează dependență, prosperitatea nu. Și, în fond, ce e atât de greșit să îți dorești o țară mai puțin coruptă, bine guvernată și cu servicii publice a căror calitate  să fie comparabilă cu a celor din mediul privat?
Politicienii nu înțeleg că nu mai pot controla totul. Politica nu mai poate exista în afara emoțiilor colective și a rețelelor de socializare. Agenda nu o stabilesc nici agenturile și nici Soros sau serviciile oculte prin tehnici hibride. Politicienii trebuie să priceapă că democrația clasică este supusă schimbării  prin netocrație. Cei care controlează nodurile de rețea în spațiul virtual sunt și cei care aduc mesajele în prim plan. Ei pot agrega emoțiile individuale și pot genera o putere colectivă prin proteste spontane atunci când frustrarea față de politic atinge pragul critic. E o competiție cu care politicienii de azi trebuie să se obișnuiască ca parte a democrației în era digitală. Pentru că opțiunea alternativă este autocratismul sau dictatura, unde Internetul este mereu sub control.
Gabriel Liiceanu spunea într-un interviu în piață ai senzația că ceilalți seamănă cu tine, gândesc și simt la fel”. Și are dreptate. Așa e! Dar poate ura să facă din România o democrație vie și o țară curată?

luni, 9 ianuarie 2017

Lumini și umbre pe cărări europene

Cercetările sociologice derulate în preajma aderării României la Uniunea Europeană au scos  în evidență o percepție extrem de favorabilă a românilor despre Uniunea Europeană. În urmă cu 10 ani, încrederea în instituțiile europene depășea 70%, fiind la nivelul cel mai ridicat din ţările membre. Euroscepticismul  a fost la început aproape nesemnificativ (sub 10%), în comparaţie cu situaţia din alte state europene, unde era situat la 20-30%[1]. În contrast, încrederea în guvern, în parlament sau în clasa politică din România era situată constant sub 30%.  În 2007, Uniunea Europeană reprezenta pentru români o viață mai bună (45%), libertatea de a circula, de a munci şi de a studia în UE (40%), pace (36%) şi prosperitate (27%)[2]
Românii și-au investit speranța în Europa și și-au proiectat așteptările într-un orizont de salvare aproape mitic. Integrarea în UE era  văzută ca o soluție pentru toate problemele românilor. Sărăcia, corupția, lipsa locurilor de muncă, problemele din educație și sănătate - toate urmau să dispară odată cu aderarea la UE. Integrarea europeană era singura și probabil ultima şansă istorică a României a se distanţa de trecutul recent şi de a intra irevocabil pe o traiectorie a modernizării şi a unei vieţi mai bune pentru cetăţenii ei.
Neîncrederea în clasa politică din România urma să fie compensată de încrederea în instituțiile europene, în forța lor de schimbare și modernizare.  Românii au văzut că, sub presiunea celor de la Bruxelles, România se schimbă. Politicienii noștri au fost forțați să devină mai transparenți în gestionarea banului public și poate chiar mai puțin corupți. Măsurile  de declarare a averilor, de prevenire și combatere  a conflictelor de interese și a incompatibilităților  au fost binevenite și i-au pus pe mulți dintre politicieni în gardă.  În plus, instituții precum Agenția Națională de Integritate și Direcția Națională Anticorupție au devenit din ce în ce mai curajoase în lupta lor cu politicienii corupți. E drept că după aderare, odată ce s-au văzut cu sacii în căruță, unii politicienii români au abdicat de la rigorile de club ale UE și au reîncercat să revină la vechile obiceiuri. Noroc că, prin mecanismul de cooperare și verificare, ochiul rece al celor de Bruxelles a fost mereu vigilent la orice abatere. În acest fel, justiția a căpătat mai multă încredere și a devenit mai independentă. Cine și-ar fi imaginat în 2004, de pildă, că un premier, zeci de miniștrii, parlamentari sau oligarhi vor ajunge în spatele gratiilor? România rămâne și acum în topul corupției în Europa, dar actorii corupției sunt mai vulnerabili față de cum erau în urmă cu 10 ani.
Și economia României s-a schimbat în bine după aderare. În 10 ani, salariul mediu net de a crescut de la 312 euro la 459 euro. PIB-ul României a crescut cu 75%, de la 98 miliarde euro la 172 de miliarde de euro. Investițiile s-au dublat, iar România a reușit să atragă fonduri europene în valoare de aproape 40 miliarde de euro. Alte 50 de miliarde de euro au fost injectați în economia românească de către cele 3 milioane de români care muncesc în străinătate. Suntem încă sub media europeană la venitul mediu pe cap de locuitor, dar dacă ne comparăm cu statele din afara UE, stăm mult mai bine.
Dincolo de cifre, avantajele integrării se resimt și la nivel de percepție[3]. Pentru 75% dintre români libertatea de circulație, accesul la fonduri europene, libertatea de a munci și de a învăța în Uniunea Europeană reprezintă avantaje nete ale aderării. 56% dintre români au fost într-o altă țară a UE, 62% au pe cineva care muncește în Uniunea Europeană, 17% au pe cineva care studiază în UE, iar 8% au beneficiat de finanțare europeană.
Și totuși, la 10 ani de la integrare, 47% dintre români declară că trăiesc mai prost. Perdanții integrării sunt în general cei vârstnici, fără studii superioare, din mediul rural și preponderent din Moldova. Există însă și câștigători ai integrării europene. Ei sunt, în general, cei cu studii superioare, din mediul urban,  până în 35 ani, din București și Transilvania.
Per ansamblu, 62% dintre români cred că România a avut de câștigat în urma integrării, dar 29%  cred că a avut de pierdut. Românii au început să demitizeze propria imagine despre Uniunea Europeană şi să vadă şi dezavantajele integrării: pierderea identităţii naţionale (65%), ameninţarea migraţiei (62%), transformarea în piaţă de desfacere pentru produsele UE (61%),  pierderea independenţei şi guvernarea ţării de către birocraţii de la Bruxelles (54%). Multe sectoare din România suferă la capitolul competitivitate și fac cu greu față concurenței la nivel european. Piața românească a fost invadată de produse europene, iar mulți dintre producătorii români, în special din agricultură,  au început să vadă în libera circulație a bunurilor și serviciilor mai degrabă o amenințare, în loc de oportunitate.
Nu putem însă să dăm vina pe Europa pentru ceea ce nu merge în România.  49% dintre români consideră că aderarea s-a negociat prost, iar 44% cred că s-a negociat bine. Responsabilitatea privind beneficiile ratate ale integrării este atribuită în cea mai mare parte politicienilor români (95%), numai 55% considerându-i responsabili pe decidenții din instituțiile europene și 39% pe politicienii din alte state ale UE. De asemenea, lipsa de încredere în politicienii români se vede și în felul în care este reprezentată România la Bruxelles, 65% fiind nemulțumiți din acest punct de vedere.
Nici identitatea europeană a românilor nu s-a dezvoltat foarte puternic. Dacă identitatea națională este definitorie pentru 90% dintre români, numai jumătate dintre români se simt cu adevărat europeni. Românii, la fel ca și alți europeni, sunt mai puțin informați (57%) și mai puțin interesați (54%) de ce se întâmplă cu politicile europene. Cu toate acestea, temele majore ale Uniunii Europene  (criza imigranților, ieșirea Marii Britanii din UE, criza economică din Grecia sau relația UE cu Turcia) sunt cunoscute de aproape 90% din respondenți pentru că au fost preluate de politicienii locali şi de media pe agenda internă.
Dar neîncrederea în funcționalitatea instituțiilor europene a apărut și la români.  Majoritatea românilor apreciază că interesele lor le sunt reprezentate în mică măsură de către Comisia Europeană (62%) sau Parlamentul European (72%), aproape la același nivel cu dezamăgirea față de parlamentarii români (76%). Pe acest fond, încrederea  în instituțiile europene (comisie, parlament si consiliu) a coborât de la 70% din perioada de preaderare la 30% , semn că investiţia de speranţă este ajustată de realitate, uneroi cu o doză destul de mare de dezamăgire. Dezamăgirea a venit poate şi dintr-un tratament diferenţiat aplicat de decidenţii europeni. Românii au văzut că exigențele nu sunt aceleași pentru toți europenii și s-au întrebat dacă nu cumva există cetățeni de rangul 2 în Uniunea Europeană. Cum altfel ar putea fi interpretat faptul că în condițiile în care toate condiționalitățile tehnice au fost îndeplinite, suntem ținuți în afara spațiului Schengen de ani buni?
Oricum, Uniunea Europeană nu mai pare să fie ceea ce a fost odată. Spațiul Schengen - ca simbol al liberei circulații – începe să devină o problemă atât timp cât migrația nu poate fi stăvilită la porțile Europei. Ungaria a ridicat garduri de sârmă ghimpată, iar cele mai multe țări au reintrodus controlul la frontieră?  Trasnparentizarea graniţelor pare să fie acum o iluzie. Cu toate acestea, 48% dintre români mai cred că România va fi primită în spațiul Schengen în 2017. Și aderarea la euro stă sub zodia optimismului, 60% dintre români fiind convinși că Romania este pregătită să adere la zona euro şi asta  în condițiile în care criza din Grecia  și problemele din Italia și Spania au făcut ca încrederea în moneda europeană să se clatine serios.
Europa anului 2017 este fracturată. Cetăţenii din România, alături de cei din Lituania, Bulgaria, Spania, Italia și Croația, consideră că lucrurile merg mai bine în UE decât în țara lor şi văd în Uniunea Europeană o oportunitate de optimizare a politicului  şi a economiei locale.  Alţii, pe fondul gestionării deficitare a crizei imigranților sau a problemelor din zona Euro, consideră că lucrurile merg mai prost la nivel european decât în țara lor (Luxemburg, Țările de Jos, Suedia, Irlanda, Finlanda, Regatul Unit, Austria, Ungaria, Germania, Malta, Estonia, Portugalia, Cipru și Danemarca)[4]. În aces caz, se dezvoltă fie tendinţe centrifuge, de ieşire din UE sau de fracturare, cum ar fi ideea unei Europe cu 2 viteze.  Europenii încep să vadă mai degrabă ce îi separă, nu cea ce îi uneşte în situaţii de criză. Diferenţele de poziţie între ţările din vestul şi cel din estul Europei în problema redistribuirii refugiaţilor sunt elocvente în acest sens. De fapt, disensiunile sau incorenţele decizionale privind migraţia, poziţia faţă de Rusia, politica de apărare şi de securitate, politica energetică şi chiar cele privind viitorul Europei fac ca Uniunea Europeană să fie percepută mai degrabă ca o construcţie firavă în faţa valurilor istoriei. 
Procesul de identificare cu Uniunea Europeană depinde în mod major de beneficiile percepute ale relației cu Uniunea Europeană. Brexitul a avut succes în referendumul din Marea Britanie pentru că politicenii naţionalişti au ştiut să arate mai bine cu degetul către Bruxelles atunci când oamenii erau în căutarea unui vinovat pentru toate neîmplinirile lor.  Cert e că Uniunea Europeană s-a îndepărtat de oameni şi multe decizii par să fie luate către birocraţi fără consultarea cetăţenilor. Acelaşi eurobarometru[5] punctează faptul că 60% dintre cetățenii UE cred că vocea lor nu contează în politicile adoptate la nivel european, iar 54% cred că Uniunea Europeană se îndreaptă în direcția greșită. În plus, actualul leadership al Uniunii Europene nu are forţa de reprezentare simbolică pentru cetăţeni, în percepţia publică liderii de facto ai Europei în chestiunile fundamentale din ultimii ani fiind cancelarul german şi preşedintele Franţei.
Când vine vorba de viitorul Europei, studiul IRES din decembrie 2016 ne arată că românii sunt împărțiți, jumătate îl văd ca fiind unul optimist, în timp ce 45% îl văd mai degrabă pesimist. Principalele provocări pentru viitorul Uniunii Europene stau în terorism (27%), imigrație (18%), ieșirea altor state din UE (14%), relația cu Rusia (12%), prăbușirea zonei euro (8%) și naționalismul (4%).  Românii înţeleg că Europa în care am intrat în 2007 nu mai e Europa de azi.  Cu toate acestea, 80% dintre ei cred că e mai bine ca România să rămână în UE. Schimbul pare să fie perceput încă favorabil pentru România. Poate că se întâmplă lucrul acesta și pentru că politicienii români nu au exerciţiul gândirii strategice. Nimeni nu este dispus să ia în calcul acum scenariul cel mai pesimist, în care Uniunea Europeană se dizolvă, devine irelevantă şi încetează să existe. Poate e mai uşor să laşi istoria să curgă pur și simplu şi să trăieşti în zona imediatului ca prioritate.  Dar vine o zi în care e posibil să te întrebi ce ai fi putut face pentru a evita dezastrul. Pe de altă parte, chiar dacă decidenţii români ar avea un plan B, orice opțiune ce se distanțează de libertate, toleranţă şi democraţie, pe termen lung, nu ar putea fi decât una perdantă pentru cetăţeni.

Pentru că, în fond, provocarea acestui sfârşit de ciclu istoric post comunist este de a alege  între un liberalism în plină criză, demonetizat de corupţia politicului şi incapacitatea economicului de a genera prosperitate și un iliberalism demagogic, ce netezește calea revenirii la naționalism, xenofobie și autocratism. Un drum plin de riscuri, pentru că de aici până la o Europă în haos nu mai e decât un pas!

Publicat in revista SINTEZA, ianuarie 2017




[1] Eurobarometru, aprilie 2007
[2] idem
[3] Studiul IRES privind 10 ani de la aderarea în UE, decembrie 2016.
[4] http://www.europarl.europa.eu/pdf/eurobarometre/2016/parlemetre/eb86_1_parlemeter_synthesis_ro.pdf
[5] idem

Elitism sau impostură?

Felul în care indivizi obişnuiţi reuşesc să ocupe într-o societate poziţiile generatoare de venit, prestigiu sau putere a fascinat întotdea...