pe cărările patriei

pe cărările patriei

marți, 22 mai 2012

Europa în vremea scenariilor


În 2004 am participat la un exerciţiu de planificare strategică prin metoda scenariilor. Facilitatorul era un olandez iar participanţii erau decidenţi şi experţi din societatea civilă, afaceri, ministere şi agenţii guvernamentale care aveau tangenţă cu integrarea europeană. Grupul meu a ales cel mai pesimist scenariu: “În 2015 Uniunea Europeană nu va mai exista. Germania ar fi urmat să renunţe  la susţinerea  economiilor slabe din sudul şi estul Europei şi ar fi intrat în conflict cu instituţiile europene. Apoi ar fi ieşit din zona euro şi ar fi revenit la marcă. Şi de aici, fără Germania, ar fi venit sfârşitul Uniunii Europene.”  Un consilier de la Cotroceni a sărit ca ars, spunându-ne că suntem iraţionali, aproape nebuni pentru că aşa ceva nu este posibil.  Moderatorul olandez a zâmbit uşor şi ne-a încurajat să ne imaginăm totuşi scenariul pentru că el este posibil, dar e discutabil cât e de probabil.  
Scenariile pot fi definite şi discutate chiar dacă nu eşti de acord cu ele. Sau poţi să le ignori, dar într-o zi realitatea te va surprinde. Şi atunci  când viaţa altora depinde de deciziile tale, indiferenţa faţă de prospectivă şi lipsa gândirii strategice sunt aproape un act de iresponsabilitate.
Reacţia consilierului de la Cotroceni era totuşi  de înţeles. Exista atunci o febră a integrării  europene atât de intensă,  încât nimeni nu îndrăznea să chestioneze în vreun fel o opţiune alternativă.  Integrarea europeană era singura noastră opţiune. Sondajele de atunci arătau un nivel de încredere a românilor în UE de peste 75%, ceea ce sugera o percepţie puţin realistă, încărcată mai degrabă  de emoţie şi  proiecţii generate de dezamăgirea faţă clasa politică internă. Oficialii de la Bruxelles erau încântaţi de încrederea ridicată a  românilor în UE, dar îngrijoraţi de nivelul scăzut de informare. Cei mai mulţi dintre români vedeau în integrarea europeană o soluţie la toate problemele cu care se confruntau iar politicienii nu se grăbeau să aducă percepţia Uniunii Europene pe tărâmul realităţii, preferând să speculeze beneficiile electorale ale acestei încrederi ridicate. Nimic din discursul oamenilor politici nu lăsa să se întrevadă existenţa unui plan B în politicile care vizează interesul naţional.  
Nu cred că în prezent situaţia s-a schimbat foarte mult. Nu există o cultură a planificării strategice nici în politica românească şi nici în instituţiile publice. Totul pare să se deruleze sub o motivaţie pur electorală şi într-un orizont al imediatului. Dacă se mai planifică ceva, în mare măsură se face ca o precondiţie pentru atragerea de fonduri europene. De fapt, senzaţia mea e că dormim liniştiţi pe ideea că suntem în barca europeană şi atât. Încă mai gustăm din frenezia  îmbarcării dar nu ştim în ce direcţie se îndreaptă construcţia plutitoare. Mizăm pe faptul că gulerele albe ale eurocraţilor  sunt o garanţie de orientare pentru viitor.
Dar Uniunea Europeană nu mai e ce a fost în 2004. Pe atunci apele economice şi politice erau mult mai liniştite, azi sunt mult mai tulburi. Uniunea Europeană pare mai degrabă o construcţie ce scârțâie din toate încheieturile, un soi de Frankenstein  politic ce vrea să se convingă pe sine că e un întreg ce a învins istoria şi nu o aglomerare eclectică de naţiuni. S-a încercat o integrare multidimensională (economică, politică, monetară iar, mai nou, se tinde şi spre una fiscală), dar ultimii ani indică disfuncţionalităţi majore ale conceptului. Ori suntem o Europă a statelor naţionale, ori facem pasul major spre o uniune federativă, cu un guvern federal şi cu politici economice, sociale, fiscale, monetare, energetice şi de securitate comune. Struţo-cămila nu funcţionează.
Altfel spus, se simte nevoia unui comandant care să scoată nava la liman în vremuri de furtună, a unei persoane care să răspundă la telefonul roşu atunci când cineva de la Washington, Moscova sau Beijing vrea să vorbească cu Europa. Cine să o facă însă? Van Rompuy -  preşedintele ales al Consiliului UE - este un individ şters ca un contabil, incapabil de un leadership puternic care să creeze o identitate europeană solidă şi să facă acceptabile deciziile de Bruxelles.  Poate că ăsta a şi fost profilul dorit al celui care urma să ocupe primul post de preşedinte ales al Consiliului UE  pentru că niciunul dintre cei 27 de lideri ai statelor membre nu este încă pregătit să cedeze din puterea de reprezentare în relaţiile internaţionale.
În ultimii ani, leadership-ul european a fost lăsat în seama exponenţilor dreptei europene, a cancelarului german Angela Merkel şi a preşedintelui francez Nicolas Sarkozy.  În niciun caz nu putem vorbi acum de o Europă mai puternică, ci mai degrabă de una divizată şi structurată astfel: un centru decizional conturat în jurul Germaniei, Franţei şi al ţărilor nordice, un strat intermediar ce cuprinde celelalte state  din vechea Europă din zona mediană şi de sud  şi, în fine,  periferia formată din ţările post comuniste care au intrat şi au format iniţial UE 25 şi apoi, UE 27.  Structurarea de facto a puterii la nivel european în centru şi periferie este o alunecare serioasă de la principiile construcţiei europene prevăzute în  Tratatul Constituţional.  Noul preşedinte al Franţei a anunţat la prima lui vizită în Germania că Uniunea Europeană va ieşi din criză  printr-o soluţie  gândită împreună cu celelalte state ale  Uniunii, mizând pe încurajarea consumului şi impozitarea suplimentară a bogaţilor.  Să fie oare acesta un preludiu pentru divorţul faţă de măsurile de austeritate şi implicit o distanţare faţă de Germania? Să încerce oare Holland constituirea unui nou centru de putere în care stânga europeană să aibă un cuvânt mai greu de spus?
Mulţi lideri de dreapta au căzut victime ale măsurilor anticriză adoptate iar procesul este încă în plină desfăşurare. Pare să fie vremea stângii acum în Europa. Locurile eliberate prin alegeri  vor fi ocupate în cele mai multe ţări de moderaţi, dar şi de extremişti, mulţi dintre ei oponenţi ai adâncirii procesului de integrare europeană. Grecia e cel mai bun exemplu.  Syriza - un partid de extremă stângă ce promite renunţarea totală la măsurile de austeritate -  are şansele cele mai mari să ajungă cel mai puternic partid parlamentar după alegerile din iunie 2012. Din acel moment se poate întâmpla orice.
Grecia ar putea intra în incapacitate de plată. Grecia ar putea renunţa la euro şi reveni la drahmă. Dar asta ar antrena neîncredere iar grecii se grăbesc deja să îşi scoată banii din bănci. Un colaps al sistemului bancar grecesc ar genera efecte majore şi în România, unde nici  leul nu se simte foarte bine şi pentru că există o elenizare semnificativă a sistemului bancar. Chiar dacă ar  ieşi din zona euro,  Grecia ar putea rămâne în Uniunea Europeană. La Bruxelles nu se acceptă încă scenariul ieşirii Greciei din Uniunea Europeană, dar nici în toamna anului trecut nu se accepta ieşirea Greciei din zona Euro  iar acum ea pare să fie aproape o certitudine. Însă unele voci europene s-au cam săturat de ifosele grecilor şi spun răspicat că cel care nu respectă regulile clubului trebuie să plece.
Există experţi  care  vorbesc despre efectul de contaminare şi extinderea situaţiei din Grecia la nivelul Spaniei, Portugaliei şi Italiei. Dacă Franţa renunţă la măsurile de austeritate, riscă şi ea să ajungă în aceeaşi situaţie. Cât de mult va mai suporta Germania să ţină în spate zona euro mizând pe o creştere economică în timp ce multe ţări din zona euro sunt în recesiune? Cât de tentaţi vor fi nemţii ca într-o criză majoră a zonei euro să revină la marcă?  Ce va mai rămâne atunci din Uniunea Europeană dacă dimensiunea ei monetară se subţiază până acolo încât va deveni irelevantă? Ce relevanţă vor mai avea atunci instituţiile europene? Şi spre ce se îndreaptă de fapt  Uniunea Europeană?
La noi, criza economică din 2008 i-a obligat pe decidenţi să fie  mai puţin populişti şi ceva mai precauţi. Măsurile anticriză au fost totuşi măsuri reactive, nu preventive. Cum ar spune M. Gaudet, gândirea strategică presupune anticipare, definirea viitorilor posibili, pregătire şi acţiune, nu pur şi simplu reacţiune. Din păcate, în aceste zile, dezbaterea publică internă nu este despre opţiunile României în viitoarea Europă, ci dacă la Bruxelles ar trebui  să ne reprezinte premierul sau preşedintele.  Un orizont imediat şi futil! În tot acest răstimp, Dan Diaconescu le promite românilor zeci de mii de euro şi răzbunare împotriva ciocoilor. Şi din ce în ce mai mulţi români îl cred!
Domnilor politicieni, ce le veţi spune românilor dacă,  într-o nefericită  zi,  Uniunea Europeană nu va mai fi? 

4 comentarii:

  1. Am citit articolele tale cu mare interes. Mentin admiratia pentru logica discursului, pentru diversitatea sensurilor si a cuvintelor atent alese.


    Fiecare articol e o provocare de a gandi...gimnastica mintii de dimineata :)


    Semnat, un cititor

    RăspundețiȘtergere
  2. Da ....este probabil sa nu mai existe Uniunea Europeana.
    Vor exista insa Statele Unite ale Europei.
    Numai asa vom rezista in razboiul economic care se desfasoara in acest moment cu SUA, RUSIA, CHINA etc
    Vrem nu vrem sintem in razboi si Europa este in defensiva, deocamdata!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. cred ca asa zisul razboi economic se da intre transnationale si vad ca produsele aproape toate sunt made China , deci?

      Ștergere
  3. vorbind de scenarii si eu cred ca Uniunea Europeana nu o sa mai reziste mult in aceasta formula/ se va sparge .

    ar mai fi un scenariu nu stiu pe cat de posibil, o Uniune Europeana putin comunista/ recomandarile sa fie politici comunitare si sa fie aplicabile. vedeti sistemul Bologna care teoretic parea bun in practica nu prea este. Cand se va strange putin latul , adica statele vor trebui sa adpote masurile Comisiei vor exista reactii care vor duce tot la destramarea UE.. functionari UE au decredibilizat anul asta impartialitatea europeana pentru ca au vrut sa arate puterea culorilor Parlamentului, cam asa cred ca stau lucrurile/sper sa gresesc

    RăspundețiȘtergere

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...