pe cărările patriei

pe cărările patriei

vineri, 18 mai 2012

La Palatul Victoria


În 2001 am intrat pentru prima dată în Palatul Victoria. Profesorul meu devenise ministru şi îmi propusese o schimbare de traiectorie profesională. Am acceptat şi zece ani, sub  pesedişti, liberali şi apoi pedelişti, am trudit zi de zi într-o funcţie publică spre binele naţiunii. Am crezut în ceea ce fac şi am fost motivat să fac totul cât mai bine. Aşa, ardeleneşte! Începusem să mă obişnuiesc şi chiar să fac faţă mizeriilor, calomniilor şi intrigilor de culise specifice instituţiilor de pe malurile Dâmboviţei. Credeam în rezistenţă şi nu vroiam să mă las absorbit, sperând mereu într-o igienizare salvatoare. Într-o dimineaţă, m-am privit în oglindă şi chipul meu începuse uşor, uşor să semene cu zidurile reci ale clădirii Guvernului. Am ştiut atunci că dacă nu plec imediat din acel spaţiu, nu o voi face niciodată pentru că voi fi pierdut iremediabil în tipul de personalitate specific Palatului Victoria. Şi am plecat. Nu m-am gândit niciodată să scriu despre ce a fost acolo, pentru că au fost multe şi, vorba lui Wittgenstein,  despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.
Şi totuşi sunt unele lucruri despre care merită să vorbeşti.
Primul şoc pe care l-am avut în Palatul Victoria a fost salutul. Erau mulţi funcționari care nu obişnuiau deloc să spună “Bună dimineaţa” sau „Bună ziua”. Am crezut şi încă mai cred că asta este formula decentă de salut într-o instituţie publică. Dar am greşit.  „Să trăiţi!” era şi poate încă mai este la ordinea zilei la Palatul Victoria, mai ales pentru funcţionarii trecuţi de o anumită vârstă. Părea un soi de militarizare forţată a relaţiilor dintre civili, ca semn al unei ierarhizări foarte clare, al recunoaşterii autorităţii funcţiei şi al manifestării obedienţei faţă de cei investiţi cu această autoritate. La vederea unui ministru sau a unui secretar de stat, funcţionarii erau speriaţi şi începeau să tremure. Era absurd pentru nu eram într-un regiment, ci într-o instituţie publică, dar acesta era modelul de putere ce le definea aşteptările şi comportamentul.
Cum ar spune Hofstede, totul trăda un model de relaţionare bazat pe o distanţă mare faţă de putere, unul în care şefii mizează mai degrabă pe puterea impusă prin frică şi nu pe o autoritate câștigată prin respect. După 20 de ani de schimbări democratice, după intrarea în Uniunea Europeană şi NATO, am sperat ca distanţa faţă de putere să se micşoreze semnificativ. Am sperat ca cei care deţin puterea vor renunţa să se mai creadă şi se comporte ca nişte mici dictatori. Am sperat ca funcţionarii să nu se mai comporte ca nişte umili supuşi, terorizaţi de ideea că un şef are drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Nu însă şi la Palatul Victoria. Umbrele trecutului sunt acolo iar forţa prezentului schimbă greu un mod tradiţional de manifestare a puterii.   
De unde vine acest tip de cultură organizaţională specifică Palatului Victoria? Din comunism, din faptul că suntem la Porţile Orientului? Există vreo speranţă ca în următorii zeci de ani, sub presiunea Uniunii Europene şi prin importul de instituţii să ne modernizăm la modul real sau vom continua să preluăm  “forme fără fond” mimând un comportament democratic?
M-am gândit iniţial la zidurile Palatului Victoria şi la spaţiile din interior. Când intri în biroul unui ministru, e imposibil să nu te surprindă cât de mult spaţiu are la dispoziţie, cam cât două apartamente cu patru camere din blocurile comuniste. Aproape că oboseşti păşind de la intrare până la biroul ministrului.  Spaţii mari pentru oameni puternici!
Se ştie că există un limbaj simbolic al spaţiului prin care puterea se exprimă, iar un nivel ridicat de dominanţă este asociat cu spaţiile mari. Poate nu pare important, dar m-am întrebat adesea dacă proxemica puterii nu funcţionează şi invers. Oare nu cumva birourile mari din Palatul Victoria, gândite pentru vremurile în care fascismul era pe valul istoriei, pervertesc azi oameni inocenţi, bine intenţionaţi şi cu dragoste de popor tocmai pentru că sunt inseraţi într-un spaţiu totalitar, în care totul este menit să îţi cultive aroganţa şi despotismul?  În esenţă, zidurile nu pot fi vinovate de exces de putere. Oamenii din interiorul lor pot însă alimenta credinţe, valori şi practici care fac din excesul de putere o realitate vie. Micii dictatori nu se nasc, ei se formează iar responsabilitatea aparţine în egală măsură şi celor care participă prin pasivitate sau frică la acest proces.
Există şi o cronemică a puterii sau un limbaj al timpului prin care puterea se exprimă. La ministru nu intri oricum şi oricând. Fiecare birou de ministru are o anticameră unde găseşti un şef de cabinet, un soi de gardian al puterii care trebuie să marcheze neîncetat distanţa dintre cel care are puterea şi cei care nu o au. El este gestionarul timpului: ”Ministrul este ocupat, ministrul nu are timp, ministrul este cu altcineva, ştiţi…trebuie să mai aşteptaţi, poate reveniţi săptămâna viitoare etc.”. Totul e gândit în aşa fel încât accesul la ministru să devină din ce în ce mai dificil iar distanţa faţă de angajaţi sau cetăţean să devină din ce în ce mai mare.
Cert e că după o vreme, gardienii puterii devin indispensabili pentru că mijlocesc aproape toată comunicarea ministrului cu exteriorul, iar unii dintre miniștrii ajung să  devină captivi în această relaţie în care gardianul puterii mai întâi ispiteşte şi apoi controlează mai mult decât se cuvine. Alţii au tăria de a se opune gardienilor puterii şi pot impune normalitatea instituţională.
Din fericire, miniştrii se schimbă dar, din păcate, gardienii puterii rămân. Ei perpetuează un model bolnav de putere, ce rezistă peste timp în virtutea unei raţionalităţi tradiţionale bazată pe ideea că “aşa se face”.  
La Palatul Victoria competenţa contează, dar şefilor nu le place să îi critici. Îmi aduc aminte că, prin 2003, premierul de atunci primea tot soiul de analize privind excesul de comunicare mediatică şi efectul de bumerang al saturării perceptive. Se depăşise un oarecare prag în comunicarea guvernamentală şi, ca instituţie responsabilă de politicile de comunicare, apreciam că era de datoria noastră să tragem un semnal de alarmă. Nu ştiu ce s-a întâmplat dar, după o vreme în care premierul a primit tot soiul de alerte de optimizare sau, mai exact, critici din interior, senzaţia mea a fost că ministrul meu a intrat în dizgrație, locul lui fiind luat de un cancelar care ştia să laude foarte bine.  
Cei mai mulţi dintre şefii de pe malurile Dâmboviţei vor să fie lăudaţi şi aplaudaţi şi de aceea se înconjoară adesea de oameni care acceptă să intre într-un astfel de rol. Aplaudacii şi lăudătorii creează astfel un cerc de siguranţă în jurul demnitarilor iar, de cele mai multe ori, cei care mizează pe competenţă au şanse mici să fie auziţi. Efectul secundar este amputarea spiritului critic, gândirea de grup şi manifestarea mediocrităţii ca practică de guvernare.
Îmi aduc aminte că, după terminarea facultăţii, am ajuns în Bucureşti iar un bătrân înţelept, trecut prin multe şi atent la uşoara aroganţă pe care mi-am asumat-o ca produs al şcolii de la Cluj, mi-a spus: “Băiatule, aici eşti în Bucureşti şi singurul lucru care contează e al cui eşti, din ce gaşcă faci parte. Ai priceput?”.  Am priceput mai târziu când am ajuns la Palatul Victoria, unde în mod clar lumea se împarte în ai noştri şi ai lor. Am înţeles că pe măsură ce te apropii de miezul puterii chiar nu contează cât de deştept eşti sau cine eşti, ci mai ales cu cine eşti.  În ecuaţia puterii, competenţa pierde în favoarea loialităţii.
Trist este că un astfel de model de gestionare a puterii este replicat de sus până jos, în ministere şi în administraţia locală.  El viciază tot, de la numiri şi promovări în funcţii publice până la calitatea serviciilor publice, transparenţa utilizării banului public şi relaţia cu cetățeanul. Modelul tradiţional de putere transformă instituţiile publice în mici feude iar funcţionarii publici în mici despoţi a căror putere scade sau creşte în funcţie de loialităţile zilei. Aici eterna victima este cetăţeanul.
Şi totuşi speranţa există. Cred în puterea leadership-ului de a produce schimbare, de a provoca modelele tradiţionale şi de a moderniza organizaţiile, comunităţile sau naţiunile. Am văzut cum mulţi dintre funcţionarii timoraţi şi umili pot deveni alte persoane, demne şi capabile de performanţă dacă li se creează contextul potrivit. Am văzut cum „forme fără fond” importate sub presiunea integrării euro-atlantice au prins viaţă şi au provocat schimbarea.
Victor Ponta e azi unul dintre cei mai tineri premieri pe care i-am avut. Tinereţea în sine nu este decât o premisă pentru succes şi prezintă avantajul de a nu fi fost contaminat de trecut.  Rămâne să vedem dacă în timpul mandatului său de la Palatul Victoria va rezista capcanelor modului tradiţional de putere şi va avea tăria de a schimba regulile informale păzite cu sârg de gardienii puterii. Rămâne să vedem dacă mediocritatea şi servilismul vor fi înlocuite de performanţă şi demnitate sau dacă  “Să trăiţi şeful”  va fi schimbat cu „Bună ziua”.

Articol publicat în TRANSILVANIA REPORTER în 16 mai 2012.

P.S. 2015: M-am înşelat. Nu s-a schimbat nimic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...