pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 31 mai 2012

Oraşul meu ca o oglindă


Bucureşti, în urmă cu câţiva ani. O atmosferă cenuşie se aşternea peste oraş. Oamenii trişti, fără zâmbet, cu ochii plecaţi, păşeau grăbiţi pe trotuar în drumul lor spre slujbă. Disperarea li se citea pe chip. România se schimbase, dar nu atât de mult pe cât şi-ar fi dorit. Zidurile prăfuite şi degradate ale blocurilor vechi îmi aduceau aminte de comunism. Şi la Cluj a fost comunism, dar blocurile parcă arătau altfel. Nu era atât de mult gri şi era mult mai multă culoare în cartiere.
Odată, un străin mi-a spus uitându-se mirat la blocurile cenuşii din Drumul Taberei: “Cum, aici locuiesc oameni?” Da, i-am răspuns, şocat oarecum de reacţia ciudată a acestuia. Şi eu locuiam acolo. Treceam zilnic pe lângă acele clădiri şi niciodată nu am crezut de cuviinţă că ar trebui să fiu oripilat de ceea ce văd. A doua reacţie stranie a amicului meu a fost în lift.  Stătea cu braţele încrucişate, ferindu-se parcă să se atingă de tot ceea ce era în jur. Păşea prudent pe casa scărilor şi, cu sprâncenele uşor încruntate, privea  suspicios. Nu verbaliza nimic, din politeţe. Când am intrat în apartament, fruntea i s-a luminat. Într-un târziu, frământat de ceea ce vede, m-a întrebat de ce în România e o diferenţă atât de mare între spaţiul public şi cel privat. De ce spaţiul public arată degradabil, în timp ce spaţiul privat e mult mai îngrijit? Chiar aşa, de ce? Ştiam, din vizitele mele în străinătate, că există o preţuire pentru ceea ce este proprietate publică sau comună. Ori, la noi, se aruncau gunoaie, se scuipau seminţe, se zgâriau sau însemnau pereţii pentru că, nu-i aşa,  dacă nu era al meu, nu conta. De fapt, se întâmplă şi acum. Şi aşa, uşor, uşor, ceea ce alţii cred că este nesimţire sau lipsă de civilizaţie, pentru noi este normalitate.  Obişnuinţa ne face să ignorăm, să nu vedem şi, într-un final, să acceptăm ceea ce este indignabil în spaţiul nostru de locuire.
Primul impuls a fost să îl iau şi să îl duc într-unul din satele din jurul Bucureştiului, ca să înţeleagă de unde vin cei mai mulţi dintre românii care stau azi în blocurile din capitală. Dar cred că explicaţia nu ţine atât de locul de origine, ci de atitudinea colectivă faţă de un fapt sau altul. E posibil ca după 50 de ani de comunism, mentalitatea şi comportamentul nostru faţă de spaţiul comun să nu fie doar un deficit de civilitate, ci şi o expresie de contrapunct la o istorie mult prea recentă. Să le luăm pe rând.
Proprietatea comună a fost mereu o temă de propagandă comunistă, dar ea niciodată  nu a fost respectată. Bunurile poporului erau ale tuturor şi, implicit, ale nimănui. După 1989, românii au descoperit brusc fascinaţia proprietăţii private pentru că s-au săturat ca ei să aibă totul şi, de fapt, să nu aibă nimic. Într-o lume în schimbare, românii au început să caute siguranţa şi prin dobândirea proprietăţii personale, în special asupra locuinţei. Şi azi, românii ies din pattern-ul european pentru că nu vor să fie chiriaşi, ei vor să fie proprietari.  Păcatul stă în faptul că delimitarea proprietăţii private de ceea ce este bun comun a fost înţeleasă greşit. Cred că mulţi dintre români încă nu înţeleg că a preţui ceea ce este al tău nu înseamnă a dispreţui ceea ce este al tuturor. Strada, parcul, casa scărilor, liftul, autobuzul sau tramvaiul sunt ale noastre şi al nostru înseamnă şi al tău. Dispreţul faţă de bunul comun este implicit şi dispreţul faţă de bunul tău.
După anii în care uniformizarea a fost mereu cultivată în detrimentul diversităţii, românii au descoperit diferenţa ca mecanism de reconstrucţie identitară după comunism. Consumul ostentativ s-a instaurat aproape ca o nouă religie, iar diferenţa în ”a fi” a devenit în primul rând diferenţa în „a avea”. În fond, am dărâmat o lume pentru a construi aici libertatea de a fi şi de a trăi altfel. Preferinţele de consum s-au orientat rapid spre resimbolizarea spaţiului privat şi multe dintre apartamentele românilor au început să fie  utilate  după standardele occidentale. Obsesia diferenţei la români este şi azi atât de puternică, încât rareori se întâmplă să vezi în noile cartiere de vile din jurul oraşelor două construcţii la fel. Însă spaţiul comun a rămas în urmă, iar scările, străzile, parcurile, faţadele blocurilor se degradau prin dezinteresul tuturor şi erau încremenite în trecut, ca un semn că reconstrucţia identităţii noastre colective era sub semnul inerţiei. 
O altă explicaţie stă în faptul că prin comunizarea forţată au fost afectate structural abilităţile de asociere şi cooperare ale românilor. Studiile derulate în cadrul IRES privind impactul unor proiecte de reconstrucţie a zonelor miniere concluzionează clar că situaţiile de succes şi cooperare sunt rare la români şi cel mai adesea stimulate formal prin proiecte europene sau guvernamentale. De obicei, când dispare stimulentul de iniţiativă şi cooperare, dispare şi disponibilitatea de asociere şi cooperare, iar acolo unde nu există cooperare, şansele de a reuşi de unul singur sunt mult mai mici.
Este clar că cei mai mulţi dintre români nu înţeleg beneficiile cooperării şi lucrul acesta este cel mai bine ilustrat de reabilitarea termică a blocurilor. Este incredibil, dacă nu chiar inacceptabil, să vezi cum oameni din acelaşi bloc nu sunt în stare să se înţeleagă şi să facă un proiect împreună, astfel încât să asigure reabilitarea integrală şi într-un concept unic a faţadei blocului.
Şi asta nu este o poveste din Bucureşti, ci din Transilvania anului 2012. Dacă te plimbi prin Cluj, Târgu Mureş sau Hunedoara e imposibil să nu vezi  cum fiecare şi-a reabilitat termic apartamentul după capul lui, faţada blocurilor fiind ca un puzzle cârpit prin care vezi sărăcia, neputinţa de a coopera şi un individualism mult exacerbat. Rezultatul este însă unul urât, inestetic urban şi expresiv pentru gradul nostru de socialitate, pentru ceea ce suntem, ce putem face şi, mai ales, ce nu putem face împreună. Dacă poţi să faci ce vrei în apartamentul tău, nu poţi să faci ce vrei în spaţiul comun. Dar ce mai contează azi spaţiul comun, când proprietatea privată e scrisă în Constituţie, nu-i aşa?
Ce e de făcut? Răspunsul la o astfel de stare de fapt stă în leadership. Cu autorităţi locale competente şi cu viziune despre dezvoltarea urbană a localităţii, schimbarea este posibilă. Primarul trebuie să fie factorul coagulant, capabil să stimuleze cooperarea şi asocierea. Primarul trebuie să fie cel care trebuie să îşi asume dimensiunea estetică a oraşului. Primarul trebuie să fie cel care defineşte şi stimulează identitatea locală. În fine, primarul este responsabil pentru calitatea locuirii şi prezervarea spaţiilor comune. Deşi nu este singurul, sectorul 1 din Bucureşti este un bun exemplu. Blocurile comuniste înnegrite de timp sunt azi mai colorate şi mai vii ca niciodată pentru că sunt reabilitate într-un concept unitar. Parcurile te copleşesc prin aranjamente florale şi totul respiră a prospeţime. Nu m-am întrebat niciodată cât costă, dar ştiu că mulţi bucureşteni sunt mândri că stau în sectorul 1.  
Nu cred că cei din capitală sunt marcaţi mai puţin de individualism sau sunt mai capabili de asociere şi cooperare decât ardelenii, dar e cert că unele zone din Bucureşti au început să arate ceva mai bine, ca semn al unui spaţiu comun marcat de leadership local, prosperitate şi reconstrucţie a identităţii locale.  Şi aş vrea tare mult să fie la fel sau chiar mai bine şi în Transilvania.

Publicat în Transilvania Reporter, 05 iunie 2012

2 comentarii:

  1. Cand o sa citim articole scrise de Dan Jurcan.Sociolog.Din Romania...?

    semneaza, un cititor roman

    RăspundețiȘtergere
  2. Danut_Urda@yahoo.com
    Interesantã abordarea din perspectivã sociologicã a fenomenului antitezei proprietate comunã / proprietate privatã la români. Mi-a placut punctul de plecare: fatadele blocurilor. Dar nu sunt de acord ca aceastã “tarã” este de sorginte comunistã. Reflexul nepãsãrii fatã de bunul public este mult mai vechi in acest spatiu geografic. În acest sens vã recomand cu cãldura “În intimitatea secolului 19” de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2005.

    RăspundețiȘtergere

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...