pe cărările patriei

pe cărările patriei

vineri, 18 mai 2012

Ură şi iubire la Cluj


De foarte mulţi ani nu mai locuiesc în Cluj, dar inima mea e încă acolo. Iubesc fotbalul,  dar nu am fost niciodată un fan împins dincolo de o anumită limită.  Am crescut în Cluj cu o inscripţie pe zidul blocului meu: “Mamă te iubesc, dar nu ca pe U”. Şi azi e acolo! Nimeni nu a îndrăznit să o şteargă după aproape 30 de ani pentru că ar fi fost un sacrilegiu.  Să iubeşti U Cluj nu este o condiţie pentru a fi clujean, dar face parte din miturile acestui oraş şi din mecanismele de identificare colectivă absolut normale într-o societate.
Iubesc U Cluj pentru ca am crescut cu această echipă, dar m-am bucurat când CFR-ul a luat campionatul şi cupa. Am început să iubesc şi CFR-ul  pentru că am fost mândru că în oraşul meu au venit şi au jucat echipe mari ca AS Roma şi alţii.  Am simţit şi simt  emoţie de fiecare dată când ora exactă în fotbal se mai dă şi de la Cluj, nu numai de la Bucureşti.
Ce încerc să înţeleg aici este de ce IUBIREA faţă de „U” a fost substituită treptat cu URA faţă de “CFR”. Ai nevoie de alteritate pentru a-ţi defini propria identitate, dar să îţi întemeiezi o întreagă construcţie identitară pe URĂ este fundamental greşit.  Pe zidurile oraşului pe care îl iubesc văd azi inscripţii de genul “Moarte CFR”. Până la un punct e normal, pentru că şi în Giuleşti, Stefan cel Mare sau Ghencea vezi pasiunea pentru fotbal exhibată în graffitti, însă să ajungi să doreşti moartea unor adversari poate e prea mult.
 În urmă cu două zile, într-o emisiune pe Transilvania Live am văzut un suporter al U Cluj care spunea: “Trebuie să facem orice ca CFR-ul să nu ia titlul! Orice, aţi înţeles? Mai bine să meargă la Vaslui, la moldoveni!”.  De unde şi de ce atâta URĂ? Ce s-a întâmplat cu mândria de a fi clujean, de a fi ardelean? Unde este sfiala pe care o simţi în templul Ardealului, unde sunt sportivitatea şi respectul faţă de adversar?
Declaraţia suporterului era ca o prefigurare a reacţiei animalice a lui Bornescu de a-l agresa pe Cadu pentru că nu a putut să îi facă faţă unui penalti. Nu mă interesează cine e mai mult sau mai puţin vinovat în acest episod. Dacă nu ar fi fost Bornescu sau Cadu, probabil că ar fi fost altcineva. Am urmărit apoi comentariile unor jurnalişti. Sabin Gherman încerca să ne convingă că ardelenii sunt buni iar Bornescu este de fapt un ESCU, adică e de la Craiova şi, prin urmare, vinovat. Cei din Sud au atacat reacţia lui Cadu, care a încălcat un tabu încercând să se bucure de reuşita unui gol în faţa galeriei Universităţii.  Claudiu Niculescu se încurca în justificări şi afirma că de fapt Cadu era un nimeni în Portugalia”.
Argumente subţiri şi piste false! Realitatea e că, în preziua unei mari finale Europa League, pe Cluj Arena s-a aclamat şi aplaudat VIOLENŢA, nu sportivitatea. Cei doi nu au fost decât  pionii unei scântei ce a dus la explozia unei stări de ură. Cine este responsabil însă pentru această violenţă simbolică alimentată mediatic constant în politică,  în viaţa de zi cu zi şi chiar şi în sport?  Ştim că arenele sportive ar trebui să fie o supapă în care, din când în când, această energie acumulată ar trebui să se consume, dar nu am depăşit oare un prag al normalităţii ?
 Imaginea fotbalului românesc este una foarte urâtă şi are din ce în ce mai puţin de-a face cu ceea ce se întâmplă în fotbalul european. Fair- play-ul a dispărut de mult, respectul e doar o vorbă iar performanţa sportivă a fost înlocuită de valize cu bani. Jucătorilor nu prea le mai rămâne decât să încerce pe gazon secvenţe de Local Kombat. Trist, dar adevărat!
Declar deschis aici că nu pot să urăsc CFR-ul, iar dacă ura pentru CFR este condiţia de a fi suporter al U Cluj, de azi nu cred că voi mai fi suporterul echipei mele de suflet. În ziua în care se joacă finala Europa League la Bucureşti, de la Cluj nu mai vine nici iubire şi nici ură. Doar RUŞINE!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...