pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 20 iunie 2012

Educaţia şi reforma inutilă


E o căldură insuportabilă în aceste zile de iunie. Copii şi părinţi se vor îndrepta cu emoţie spre locurile  unde se va desfăşura festivitatea de sfârșit de an. Acelaşi ritual se va petrece şi acum, cu elevi jucăuşi şi nerăbdători în aşteptarea vacanţei, cu profesori protocolari şi cu părinţi aproape obsedaţi de confirmarea succesului pentru propriul copil.
Am observat  un fenomen ciudat în rândul copiilor din primele clase de gimnaziu. Cei mai mulţi dintre ei vin în clasa a I-a cu un instinct aproape natural şi nealterat, de identificare a nevoilor şi de satisfacere a intereselor proprii. La fel ca şi copiii de vârstă preşcolară, ei dezvoltă singuri soluţii, interacţionează şi acţionează extrem de creativ.  Şi, în plus, mai şi zâmbesc.  După o vreme, aşa cam prin clasa a III-a, zâmbetul începe să le dispară şi devin din ce în ce mai preocupaţi de sarcini despre care ai spune că au fost inventate doar de dragul de a le ocupa timpul.  Aptitudinile înnăscute de satisfacere a nevoilor nu se mai dezvoltă în competenţe superioare de adaptare la diverse situaţii sociale, iar creativitatea  le este amputată de un sistem de învăţământ pentru care memorarea informaţiei şi disciplina sunt la ordinea zilei. Prin presiunea actului educaţional se vrea transformarea lor în roboţei sociali, în persoane pentru care supunerea şi conformismul ar trebui să fie valori de bază. Procesul continuă apoi în învăţământul secundar, la liceu şi chiar în facultate.
E clar că integrarea socială presupune conformitate, dar nu conformism. Conformismul este supunerea oarbă promovată de un sistem educaţional specific mai degrabă unei societăţi totalitare. Într-o lume deschisă, liberă, globalizată, informatizată şi extrem de dinamică, profilul absolventului trebuie să includă competenţe care să reducă dependenţa faţă de instituțiile statului şi să încurajeze iniţiativa, adaptarea  şi asumarea riscului. Numai aşa este posibilă performanţa.
Cred că şi decidenţii politici sunt de acord cu necesitatea unei schimbări în educaţie care să răspundă noilor provocări, dar nu s-au pus încă de acord cu privire la drumul de parcurs. Nu ştiu dacă în România mai există vreun sector care să fi fost obiectul reformei atât de intens precum cel al educaţiei. Reforma permanentă s-a transformat însă în instabilitate. Sistemul nu mai este predictibil nici pentru elevi şi nici pentru părinţi, pentru că de peste 20 ani sunt cobaii unor încercări repetate de reformă. Din cel puţin patru în patru ani  asistăm la negarea modelului de reformă în funcţie de culoarea politică, pentru ca cei mai mulţi  miniştrii ai educaţiei să devină apoi victime ale propriei inconsecvenţe şi să schimbe aproape anual regulile jocului. Ce să mai înţeleagă elevii şi părinţii din toată această dinamică în care îţi poţi face un plan pentru cel mult şase luni?
O reformă negândită generează şi o serie de efecte secundare, cu un impact major asupra calităţii educaţiei.
De exemplu, modificarea modalităţii de evaluare şi acces la liceu pe baza unor criterii în care contează foarte mult media generală obţinută de elevi a creat un sistem dubios,  în care şi părinţii şi profesorii sunt complici. Profesorul prost plătit de către stat nu mai performează la clasă şi îi dă de înţeles părintelui că, pentru a avea o medie bună, copilul ar trebui să mai ia nişte ore suplimentare. Şi aşa, în timpul liber, când ar trebui să îşi facă temele, elevii merg la meditaţii. Acest sistem paralel de învăţământ funcţionează acum nu atât pentru îmbunătăţirea performanţei elevilor (care oricum ar trebui să aibă loc la clasă),  ci pentru ca unii dintre elevi să aibă medii mai mari şi să îşi mărească şansele de a intra la un liceu mai bun. Nu îţi trimiţi copilul la meditaţii, nu îi dau media zece - acesta este răspunsul indirect de şantaj al profesorilor la politica de salarizare din educaţie. Corect am spune pentru că profesorii o duc rău, dar, în calitate de  contribuabil, eu spun că pentru mine e o impozitare dublă. Oricum surplusul de performanţă şcolară a elevilor care beneficiază de meditaţii e discutabil. Ziua are numai 24 de ore şi să urmezi un învăţământ formal şi, în paralel, unul informal devine extrem de solicitant.  Şi atunci, nu ar fi mai bine să privatizăm educaţia cu totul şi să mai reducem din taxele şi impozitele pe care le plătim statului?
Un alt efect secundar al reformei educaţiei este reprezentat de masificarea şi devalorizarea diplomelor. Introducerea autonomiei universitare a permis instituţiilor de învăţământ să îşi mărească resursele financiare prin suplimentarea numărului de locuri cu taxă. Rezultatul a fost în unele cazuri creşterea de până la zece ori a numărului de studenţi, cu relativ acelaşi număr de profesori universitari, e drept, mult, mult mai bine plătiţi. De aici au venit ulterior şi numeroasele acuzaţii privind eternizarea  pe post a corpului profesoral, nepotismul din universităţi sau discrepanţele uriaşe în plata profesorilor universitari faţă de asistenţi sau lectori. Chiar dacă profesorii universitari au ajuns să fie mai bine plătiţi, calitatea educaţiei a scăzut iar absolvenţii sunt din ce în ce mai slabi. A avea azi o licenţă nu mai înseamnă mare lucru. Şi aş putea spune că situaţia e cam aceeaşi şi pentru doctorat. De dragul  banilor sau pentru a obţine protecţia politică a unui sistem generator de beneficii, decidenţii universitari au permis ca tot soiul de impostori să invadeze lumea celor care credeau că o diplomă de doctor mai înseamnă ceva. Nu întâmplător scandalurile de plagiat sunt acum atât de uşor de probat.  Dar asta se întâmplă când universităţile s-au transformat în fabrici de diplome şi au renunţat la exigenţele unui învăţământ performant. E suficient să ne uităm în top 500 şi vom vedea că România nu are nici o universitate, spre deosebire de unele ţări post-comuniste, cum ar fi Ungaria, Polonia sau Slovenia.
Deşi pare un truism, învăţământul nostru continuă să fie centrat pe informaţie, ceea ce este total inadecvat într-o lume în care informaţia este disponibilă pe Internet. Sistemul educaţional  trebuie să fie centrat şi pe formare, nu doar pe informare. Dar el este complet desincronizat, iar mulţi dintre  dascăli, la fel. Ei transmit elevilor şi studenţilor doar informaţii şi au pretenţia ca aceştia să le reproducă. Notele se acordă în funcţie  de cât de exersată îţi este memoria. Un exerciţiu total inutil pentru că piaţa muncii nu are nevoie de oameni cu mintea plină de informaţii perisabile, ci de indivizi cu potenţial de învăţare, relaţionare şi adaptare la cerinţele unei lumi ce se bazează pe competitivitate Degeaba ne mândrim cu câţiva elevi care ajung să fie premiaţi la olimpiadele internaţionale de matematică sau cu absolvenţi care excelează în sectorul IT, pentru că ei reprezintă excepţia, nu regula. Ceea ce produce învăţământul nostru  ca medie pentru naţiunea română e departe de formarea unui potenţial creativ şi a unor abilităţi minimale de adaptare, ca precondiţie pentru o performanţă ulterioară pe piaţa muncii.
Un alt fapt este că în şcoală se promovează o falsă dezirabilitate socială.  Una este lumea despre care profesorii vorbesc la clasă prin prisma programei şcolare şi alta este lumea în care trăim. Şcoala nu prea le oferă competenţe elevilor pentru a se descurca în lumea reală  pentru că, pur şi simplu, nu este conectată la ea. De pildă, nimeni nu le vorbeşte elevilor despre regulile nescrise ale succesului, despre relaţionarea socială sau despre leadership. Mulţi părinţi nu ştiu să le explice copiilor cum stau lucrurile sau preferă tăcerea,  pentru că uneori răspunsurile ar veni în contradicţie cu ceea ce se învaţă la şcoală.
Din păcate, mulţi dintre elevi caută răspunsuri la această ruptură axiologică în mass media, unde se promovează adesea succesul facil. Elevii se întreabă ce rost mai are atunci credinţa într-o societate meritocratică promovată de şcoală, când poţi să ajungi parlamentar, ministru, om de afaceri sau celebru şi fără prea multă şcoală. Anti-modelele sunt mereu pe ecrane, iar forţa lor persuasivă nu poate fi negată.
Soluţia nu este cenzura sau limitarea libertăţii de exprimare, ci adaptarea şcolii la lumea reală, regândirea actului educaţional, astfel  încât acesta să creeze absolvenţilor competenţe de adaptare, comunicare şi interacţiune socială - ca premise pentru performanţă şi succes social.
Altfel spus, şcoala nu trebuie să mutileze, ci să dezvolte ceea ce avem deja: dorinţa de a reuşi şi de a ne satisface propriile nevoi şi interese, individual sau în grup. Doar aşa vom fi capabili să nu mai producem asistaţi sociali şi decidenţi incompetenţi, ci oameni cu inteligenţă socială, capabili de iniţiativă, leadership şi performanţă.  Altminteri, orice reformă este inutilă.
Hey, teachers! Leave those kids alone!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...