pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 2 iulie 2012

Politică şi comunicare


Roger Scwartzenberg spunea în “Statul spectacol” că,  într-o lume globalizată în care multinaţionalele fac regulile, politicienii nu prea mai guvernează, iar singurul lucru care le rămâne de făcut e să vorbească despre guvernare şi să aducă în atenţia publică teme prin care să lase impresia că sunt mai puternici decât adversarii lor.  Poate că există o oarecare exagerare în abordarea autorului francez, dar dacă ne uităm puţin la istoria recentă a României, vom vedea că agenda strategică a guvernării a fost mai tot timpul influenţată sau chiar dictată de instituţii internaţionale (Uniunea Europeană, NATO, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional) sub pretextul integrării euroatlantice sau al ieşirii din criza economică. E departe de mine gândul validării unor teorii ale conspiraţiei, dar nu pot să nu remarc că într-o lume globalizată şi marcată de cedări de suveranitate sub imperiul integrării europene, guvernarea pare mai degrabă o punere în execuţie a unor hotărâri luate de instituţii supranaţionale, rolul politicienilor locali limitându-se, de cele mai multe ori, la legitimarea şi asumarea  publică a acestor decizii. Şi atunci, dacă oricum liniile mari ale guvernării sunt aceleaşi, pe bună dreptate te întrebi care mai e diferenţa între Putere şi Opoziţie?
Comunicarea este cea care face diferenţa. A guverna înseamnă mult mai mult decât a comunica, dar să guvernezi bine şi să comunici prost înseamnă, în esenţă, să guvernezi prost.
Emil Boc este un astfel de exemplu. A ignorat importanţa comunicării pentru guvernare pornind de la ideea că oricum măsurile de austeritate vor genera o imagine proastă.  Nu îmi aduc aminte ca Emil Boc  sau apropiaţii lui să fi fost vreodată interesaţi de sondaje de opinie şi de analize de impact ale comunicării guvernamentale. O abordare total greşită! Chiar Traian Băsescu a spus la un moment dat că guvernul Boc a guvernat bine, dar a comunicat prost.
Însă o măsură guvernamentală bună nu poate fi implementată bine dacă este comunicată prost, pentru că în orice democraţie suportul public este esenţial pentru reuşita guvernării. Mesajul central al guvernării Boc a fost de la bun început unul preponderent negativ (tăieri de salarii, reduceri de bonusuri, măriri de taxe etc.), centrat pe răzbunare faţă de anumite categorii profesionale (pensii nesimţite), marcat de pesimism şi lipsă de speranţă pentru viitorul apropiat. În mare măsură, românii au acceptat măsurile anticriză, dar vroiau să ştie până când şi cu ce rezultate. Ce nu a înţeles Boc e că oamenii au nevoie de speranţă, iar liderii politici trebuie să aibă imaginaţia necesară pentru a crea noi orizonturi de aşteptare. Nu a fost să fie aşa şi, cu unele posturi de televiziune foarte ostile, rezultatul comunicării premierului Emil Boc a fost scăderea puternică a încrederii în guvern, în coaliţia de guvernare şi o opoziţie totală a opiniei publice faţă de măsurile anticriză. Când Emil Boc a început să comunice mai serios la guvernare era mult prea tardiv şi a făcut-o orientat pe teme minore. E drept că mulţi lideri europeni au căzut victime ale măsurilor de austeritate, dar există şi exemple de lideri care şi-au consolidat poziţia chiar în vremuri de criză. Însă, cine ştie, poate că în relaţia cu Traian Băsescu, Emil Boc şi-a asumat rolul de ţap ispăşitor. Cert e că, deocamdată, în percepţia publică premierul Emil Boc a sfârșit ca fiind marioneta lui Traian Băsescu.
Şi deşi a comunicat prost la guvernare,  se poate spune fără tăgadă că Emil Boc a fost un foarte bun comunicator în opoziţie. De fapt, el şi-a creat şi consolidat brandul ca parlamentar în guvernarea Năstase. Tactica lui de a monitoriza aproape zilnic mişcările puterii şi de a produce declarații de presă dimineaţa la prima oră s-a dovedit a fi una foarte bună, aducându-i atunci simpatia presei şi, ulterior,  notorietate şi încredere în rândul populaţiei. Chiar şi acum, în calitate de primar  ales al Clujului, se bucură de un plus de încredere la nivel local. Şi dacă încă plăteşte tribut unui leadership de criză, fiind prea devreme pentru a ieşi în piaţa publică, în viitorul apropiat ar putea redeveni ce a fost odată: un bun comunicator de opoziţie.
Adrian Năstase este personajul politic pentru care guvernarea a însemnat înainte de toate comunicare. Imaginea publică părea să fie singurul lucru care contează pentru el. Succesul comunicaţional al guvernării Năstase a stat în crearea de evenimente în fiecare zi, de la şedinţe la partid, şedinţe de guvern, vizite în teritoriu şi inaugurări. Năstase a ştiut foarte bine să guverneze prin proiecte concrete, comunicabile către public. „Cornul şi Laptele”, „Microbuze pentru transportul elevilor în mediul rural”, „Programul sălilor de sport” sunt doar câteva exemple. Presa a fost luată prin surprindere de această avalanşă comunicaţională, fiind obligată mai degrabă să relateze ştiri despre evenimente, nu să le comenteze. Premierul de atunci  a înţeles perfect că dacă ai iniţiativă în comunicare, controlezi indirect agenda media, lăsându-le jurnaliştilor şi chiar opoziţiei un spaţiu de joc extrem de restrâns pentru a comenta sau pentru a impune alte subiecte pe agenda publică. Nu ştiu cât de reale sunt acuzaţiile de control al presei prin publicitate, dar iniţiativa, poziţia proactivă, concretizarea politicii în proiecte şi crearea de evenimente care să trezească interesul jurnalistic şi al opiniei publice au fost principalele ingrediente ale reţetei de succes comunicaţional al guvernului Năstase. 
Însă Năstase a făcut şi erori, iar prima dintre ele a fost chiar excesul de comunicare. Obsesia pentru comunicare devenise atât de mare încât, la un moment dat, ministerele aveau o normă privind producerea de comunicate de presă. De pildă, Ministerul Agriculturii producea peste 400 de comunicate de presă pe lună, dar numai patru sau cinci ajungeau să devină ştiri. Prin exces de comunicare, instituţiile guvernamentale au ajuns să îşi creeze propriul zgomot de fond, iar atunci când aveau ceva important de spus le era foarte greu să o mai facă. Prea multă comunicare înseamnă uneori non-comunicare.
În plan personal, Năstase a fost tentat de la început să concureze cu imaginea puternică a lui Ion Iliescu. În încercarea  de a-şi dărâma idolul, el a exagerat prin prezenţa aproape zilnică pe ecranele televiziunii. În scurt timp, imaginea lui publică a ajuns la saturaţie perceptivă, un punct din care opinia publică începe să îţi fie ostilă pentru că ceea ce e prea mult e prea mult.
Pe acest fond de saturaţie perceptivă a venit Traian Băsescu. Dacă Năstase şi guvernul ocupau spaţiul public de luni până sâmbătă cu şedinţe de partid, şedinţe de guvern şi evenimente, Traian Băsescu a inaugurat tactica conferinţelor de presă de duminică, fiind astfel prezent în ştirile de luni. O altă eroare de comunicare a guvernului Năstase a fost reactivitatea  excesivă la temele lansate de Traian Băsescu. Într-un anumit context, când era în fotoliul de premier, Năstase spunea despre Băsescu că este ca un căţel care încearcă să strige cadenţa unui PSD ce mărşăluieşte glorios ca un regiment prin piaţa publică. Istoria ne-a arătat că respectivul căţel pare să îşi fi făcut foarte bine treaba, iar regimentul glorios al PSD şi-a pierdut pentru o bună vreme cadenţa. Aş spune că, prin reactivitatea excesivă la declaraţiile opoziţiei,  Adrian Năstase şi  PSD au contribuit major la crearea imaginii lui Traian Băsescu ca lider al unei alternative la guvernarea Năstase. O altă eroare strategică a guvernării Năstase a fost pierderea iniţiativei comunicaţionale prin acceptarea dezvoltării temei corupţiei în spaţiul public. Momentul în care guvernarea Năstase a început să dezbată corupţia în spaţiul public şi să instituţionalizeze mecanismele anticorupţie a marcat începutul sfârșitului. Corupţia este în primul rând o problemă de percepţie, iar a vorbi despre corupţie când eşti la guvernare este o eroare pentru că prin efectul de bumerang această temă se întoarce împotriva ta. Năstase a sfârșit în percepţia publică ca fiind un premier foarte bun, dar arogant şi corupt.
Traian Băsescu a învăţat mult din erorile de comunicare ale lui Adrian Năstase. Nu s-a aruncat zilnic în faţa camerelor de luat vederi şi a fost chiar parcimonios în comunicare, evitând de la început fenomenul de saturaţie perceptivă. În acest fel, cu o ieşire publică la câteva săptămâni, presa a ajuns să îl dorească şi o simplă declaraţie publică sau un interviu al preşedintelui aveau să fie comentate zile în şir chiar de către televiziunile ostile. A creat un soi de dependenţă a presei faţă de prezenţa sa, iar acest lucru i-a permis lui Băsescu să transmită mesaje mult mai uşor în spaţiul public. Traian Băsescu nu a fost preocupat excesiv de imaginea lui publică. S-a definit de la bun început ca preşedinte jucător, iar asta i-a permis să schimbe regulile jocului privind prototipicalitatea instituției prezidenţiale. Defecte şi gesturi, care ar fi fost condamnabile până în pragul isteriei societăţii civile în cazul lui Năstase sau al lui Iliescu, au fost tolerate cu brio în cazul lui Băsescu. Mai întotdeauna imprevizibil, Traian Băsescu a lăsat impresia că are situaţia sub control.
În mod cert, Traian Băsescu a dat dovadă de imaginaţie. Conştient de efectul de bumerang, a evitat să vorbească despre corupţie în guvernarea PDL. A înţeles că din perspectiva comunicaţională, lumea  se împarte în buni şi răi, iar succesul constă în a fi primul care trage linia de demarcaţie între cele două tabere. Aşa au apărut metafore celebre precum „tonomatele din presă”, „mogulii de presă”, „sistemul ticăloşit” ş.a. Simplificând aproape până la vulgarizare politicul, Traian Băsescu a ştiut mereu să definească situaţii şi să inventeze duşmani reali sau imaginari, el fiind mereu de partea celor buni. Când încearcă să fie un diplomat, Băsescu pur şi simplu te plictiseşte.  În mod paradoxal, deşi este la putere de peste opt ani, el încă mai are un discurs de opoziţie ce poate convinge.  Traian Băsescu a greşit însă în momentul în care  şi-a asumat exclusiv leadership-ul ieşirii din criză. Unii ar spune poate că a fost un gest de curaj, dar Emil Boc nu a mai fost suficient ca paravan şi acum preţul austerităţii este plătit şi de preşedinte. Venirea USL la guvernare este pentru Traian Băsescu o mare oportunitate şi o provocare. Are şansa de a se manifesta din nou ca opozant, de a crea şi rezolva conflicte, de a inventa teme şi dezbateri publice prin care să îşi discrediteze adversarii, să îşi sporească încrederea publică deficitară şi să îşi asigure o majoritate care să nu îi tulbure, printr-o eventuală suspendare, finalizarea celui de-al doilea mandat.
Victor Ponta a început relativ bine comunicarea ca premier. A încercat să controleze agenda media prin crearea de evenimente, însă a pierdut iniţiativa sub tirul atacurilor opoziţiei privind incompatibilitățile miniştrilor şi scandalurile de plagiat. Devenind el însuşi o ţintă, Ponta a fost obligat să devină reactiv în comunicare, ceea ce e o mare vulnerabilitate. A redobândit iniţiativa prin atacul la preşedinte privind reprezentarea la Consiliul European. Preşedintele a fost obligat să intre în joc şi să îl accepte ca adversar, iar Victor Ponta, în calitate de challenger al masculului alfa, îşi consolidează acum postura de opozant al  lui Traian Băsescu. Rămâne să vedem pentru cât timp. Efectul pervers al acestei strategii e că liderul liberal, Crin Antonescu e din ce în ce mai puţin vizibil şi asta ar putea fi o problemă în viitor pentru USL. Succesul sau eşecul lui Victor Ponta stă  în capacitatea acestuia şi a echipei sale de a crea teme noi de dezbatere publică, de a genera evenimente şi proiecte vandabile comunicaţional către presă şi electorat, de a contracara temele de atac ale adversarilor politici şi de a lipi cu imaginaţie etichete negative de fosta guvernare şi de Traian Băsescu. Deocamdată, lupta între cele două tabere e indecisă. De ambele părţi se lansează acuzaţii şi se discreditează. 
Cert e că, într-o Românie fracturată de coabitare politică, vom asista mereu  la perdele de fum şi la scandaluri îngropate de alte scandaluri. Unora li se pare că această atmosferă e anormală. Mie mi se pare că asistăm la un echilibru şi la un control reciproc între centrele de putere, ceea ce nu e rău deloc. În fond, fiecare scandal e un pas spre autoreglare şi imunizare a democraţiei, nu spre slăbirea ei. Mă întreb însă dacă toată această punere în scenă a politicului mai are vreo legătură cu agenda cetăţeanului.

Articol publicat în Transilvania Reporter, 05.07.2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...