pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 11 iulie 2012

O noapte la urgenţă


Nu ştiu câţi dintre cei care citesc aceste rânduri au fost vreodată nevoiţi să sune la 112. Dar ştiu că în sondajele IRES, pompierii şi personalul  din serviciile medicale de urgenţă se bucură de o încredere foarte mare în raport cu alte categorii profesionale. În fond, ei sunt cei care salvează vieţi şi aş spune că e normal să aibă o percepţie pozitivă.  Şi medicii au aceeaşi menire, au jurat şi ei să salveze vieţi, dar nu se bucură totuşi de aceeaşi încredere, ba dimpotrivă.  Fără voia mea, o noapte la urgenţă  a fost o experienţă  aproape necesară pentru a înţelege de unde vine această diferenţă de încredere între medici şi personalul din serviciile medicale de urgenţă.
Într-o zi toridă de vară, după o lungă cursă de mountain bike  pe dealurile patriei, ceva mi s-a întâmplat şi m-am confruntat cu o deshidratare ce părea să se nu se mai oprească. În cele din urmă, convins  fiind că nu mai pot face faţă, mi-am rugat soţia să sune la 112. Nici nu speram ca salvarea să vină chiar în câteva minute, mai ales că era duminică şi spre miezul nopţii. O asistentă medicală foarte amabilă m-a examinat cu atenţie şi, cu mult profesionalism, mi-a luat pulsul şi tensiunea. Într-un final, a decis că e posibil să fie o toxiinfecție alimentară severă, dar pentru siguranţă a sugerat că ar fi mai bine să mergem de urgenţă la Spitalul Matei Balş pentru investigaţii suplimentare. În câteva minute, aşezat pe targă şi incomodat de perfuzii şi de zgomotul asurzitor al sirenei,  am ajuns la Matei Balş. Spitalul Matei Balş.
Un brancardier m-a preluat rapid şi totul părea să fie în regulă. După câteva momente de aşteptare, am fost transportat într-un cabinet, unde un medic tânăr m-a privit o clipă suspect, ca pe un cadou nedorit.  Şi apoi a început surpriza. De ce l-aţi adus aici? - a întrebat medicul. Pentru că e bolnav, are nevoie urgentă de investigaţii, nu se poate ţine pe picioare – argumenta asistenta. Ştiu, zicea tânărul medic, dar noi aici nu mai avem locuri pentru bărbaţi, aşa că e mai bine să îl duceţi la Floreasca. Nu se poate, ţipa asistenta, trebuie să îi faceţi ceva acum, omului îi este rău, nu pricepeţi? În toată nebunia asta, păream prins  între o asistentă care vroia să mă salveze şi un medic rezident pentru care  nu contam foarte mult. Era o chestiune de sistem, îi explica medicul asistentei.  Sistemul nu permite, sistemul nu poate, bla , bla, bla.  Dar pe mine mă durea fix în cot de sistemul lor, eu vroiam să mă repună pe picioare, să îmi acorde o îngrijire medicală minimală. În fond, plătesc milioane bune în fiecare lună pentru asigurările de sănătate şi mă aşteptam ca în situaţii de acest gen să primesc servicii de calitate.  Corect, dar poate în altă ţară. Mi-am adus atunci aminte de celebrul film “Moartea domnului Lăzărescu”. Ştiam că e inspirat din realitate, dar nu mă aşteptam ca realitatea să mi se întâmple tocmai mie. La un moment dat, cu vocea slăbită, i-am spus medicului:  Domnule doctor, sper să nu fie ca în filmul  ăla, ştiţi, ”Moartea domnului Lăzărescu”. Nu, nu, staţi liniştit, mi-a spus medicul. Şi am stat, iar după câteva minute m-au trimis la Floreasca. Spitalul de urgenţă Floreasca.
Acolo am urmat din nou toate procedurile de înregistrare şi, după o vreme de aşteptat în cărucior, am ajuns într-un cabinet. Un medic mereu zâmbitor a ascultat întreaga poveste a asistentei şi apoi m-a întrebat dacă am probleme cu plămânii şi dacă fumez. Era pneumolog. Nu fumez, domnule doctor, ştiţi, eu am probleme cu tubul digestiv. Mi se părea deja că fac parte dintr-o comedie de prost gust. În tot acest răstimp, soţia mea mă căuta disperată dintr-un cabinet într-altul pentru că nimeni de la recepţie nu era în stare să îi spună unde sunt .
Dar la Floreasca, în cele din urmă, lucrurile au stat altfel. Medicul mi-a făcut câteva investigaţii suplimentare pentru că  îi era teamă să  nu fie vorba de un preinfarct. Analizele au fost în regulă, medicul mi-a administrat o injecţie, mi-a pus o nouă perfuzie şi a stat lângă mine, făcând conversaţie, până când mi-am revenit.  I-am mulţumit pentru tot ce a făcut şi am plecat pe picioarele  mele, bucuros fiind că viaţa mai bate filmul din când în când.
În drumul spre casă, am încercat să fac o trecere în revistă la tot ce s-a întâmplat.  Pe scurt, asistenţa medicală de urgenţă pare să funcţioneze perfect până la intrarea în spital. De acolo totul se gripează. Probabil că există proceduri, dar e clar că din acel punct, cel puţin în cazul meu,  ceva nu a funcţionat.
Mi-am adus apoi aminte de Raed Arafat. Când lucram la guvern, prin 2002, el încerca cu disperare să caute un sprijin pentru a pune la punct serviciile de urgenţă de tip SMURD.  Era privit cu scepticism pentru că SMURD-ul concura sistemul de urgenţă existent. Dar Arafat a crezut în visul lui şi a luptat pentru el  cu toate guvernele şi cu toţi politrucii. Unii l-au înţeles şi l-au sprijinit. Au trecut anii şi sistemul de urgenţă a adoptat multe din standardele SMURD. Acum, Arafat coordonează el însuşi sistemul de urgenţă în cadrul Ministerului Sănătăţii şi deşi guvernele se schimbă, el rămâne. Arafat e un om bun. Arafat e omul pentru care România a ieşit în stradă atunci când Băsescu l-a identificat drept inamicul publicul numărul unu privind legea sănătăţii. Am auzit atunci cum unii imbecili spuneau că nu e român. Şi ce dacă? E mai român decât mulţi dintre români prin ceea ce face. E o garanţie că în ţara asta, în care totul scârțâie sau îngheaţă sub spectrul etern al luptelor politice, ceva mai funcţionează: serviciul medical de urgenţă.
În final, am un mesaj pentru politicieni. Nu îl schimbaţi pe Arafat! Lăsaţi-l acolo unde e! Altminteri moartea domnului Lăzărescu ne pândeşte pe toţi!

Publicat in Transilvania Reporter, 17.07.2012

Un comentariu:

  1. In primul rand sunt bucuros ca esti sanatos acum. Experienta ta este cu adevarat emotionanta,dar milioane de oameni traiesc aceeasi experienta de multi ani si totul pare sa nu se schimbe.Eram in 2006 la spitalul Coltea, cu un unchi care depistase un cancer la ficat,intr-o sala de asteptare pentru o consultatie la un profesor renumit. Numarul celor care erau acolo in asteptare era peste putinta acestui doctor de a consulta. O tanara se afla cu mama ei in acea sala de asteptare si la un moment dat bate la usa acestui profesor si adreseaza o rugaminte ,, domnule profesor stau de trei zile la usa dumneavoastra si vin din provincie, am o singura rugaminte sa iesiti din cabinet sa o priviti o secunda pe mama mea in ochi, doar atat va rog, pot sa va mai spun ca mama ma roaga sa renuntam la aceasta chimioterapie, intelege ca sunt prea multi pacienti si lista este prea scurta. Marturisesc ca multa vreme nu am putut sa ma deconectez de la aceasta experienta, am senzatia in permanenta ca viata este o minune, un dar, ca este mult mai sensibila decat credem noi.
    Apreciez optimismul tau privind sansa de a avea un serviciu medical de calitate.
    Cu drag,
    f

    RăspundețiȘtergere

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...