pe cărările patriei

pe cărările patriei

duminică, 16 septembrie 2012

Ipocrizie şi neputință în problema romilor



În 1995 la groapa de gunoi de la Pata Rât de lângă Cluj erau în jur de 100 de familii de romi. În 2001 numărul lor ajunsese la aproape 1000, iar după zece ani s-a dublat. În 2002, împreună cu ministrul Vasile Dâncu, am fost la Pata Rât şi am intrat în colibele improvizate ale romilor pentru a sta de vorba cu ei. Nu mică ne-a fost surpriza când am descoperit că mulţi dintre ei aveau o mobilă modernă, pe care o puteai vedea la orice familie de români de nivel mediu. Ne-au explicat atunci că ei au stat în blocuri, în apartament, dar, odată cu restructurarea industriei comuniste, au fost printre primii care şi-au pierdut locurile de muncă şi nu şi-au mai permis să îşi cumpere apartamentele. Unii şi-au vândut casele pentru că nu mai aveau ce mânca. Cei din mediul rural lucraseră la CAP dar, odată cu retrocedarea pământurilor, au rămas fără o sursă de venit şi au fost nevoiţi să se adapteze. Unii dintre ei au venit la groapa de gunoi, alţii s-au apucat de colectat fier vechi, însă mulţi au plecat şi în străinătate. Situaţia de la Pata Rât nu este una singulară şi este emblematică pentru ceea ce s-a întâmplat cu romii după comunism.
În mod paradoxal, după 22 de ani de încercări ale guvernului şi ale societăţii civile pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, asistăm la un regres istoric de la integrarea poate forţată din perioada comunistă la marginalizare, excluziune şi pauperizare în postcomunism.  Analizele comparative între situaţia romilor şi a populaţiei majoritare indică şi acum decalaje majore privind accesul la locurile de muncă, locuire, sănătate şi educaţie. Cei mai mulţi dintre romi trăiesc la marginea satelor sau oraşelor, în case de chirpici sau apartamente confort trei sau patru, fără acte de proprietate, fără gaz, electricitate, apă sau canalizare. Peste 40% dintre ei sunt analfabeţi, munca cu ziua fiind principala lor sursă de venit. Absenteismul şcolar a crescut din cauza sărăciei şi a dezinteresului faţă de educaţie. Imaginea bogăţiei ostentative a romilor (ilustrată prin vile, castele, lanțuri de aur şi maşini scumpe) este mai mult proiectată de mass media şi e specifică unei mici minorităţi din comunitatea romă. Realitatea e că cei mai mulţi dintre romi se confruntă cu o sărăcie extremă într-o măsură mult mai mare decât românii. Sondajele[1] din ultimii ani indică şi o evoluţie pozitivă a toleranţei faţă de romi, dar şi o anumită îngrijorare. Mai mult de o treime dintre români au o toleranţă constantă faţă de romi şi aproape două treimi dintre români dezaprobă politica de deportare a romilor din Franţa. La fel de adevărat este că mai mult de jumătate dintre români îi consideră pe romi o ameninţare pentru siguranţa familiei şi două treimi apreciază că ceea ce fac romii în străinătate este o ameninţare pentru libera circulaţie a românilor.
Şi atunci, putem vorbi de un eşec al politicilor de integrare a romilor? Care sunt motivele acestui eşec ce îi face pe cei mai mulţi dintre romi să migreze? Este problema romilor doar o problemă românească sau una europeană? Este Europa capabilă să asigure integrarea romilor sau nu?
În 2001, guvernul român a adoptat o strategie de îmbunătăţire a situaţiei romilor. După 11 ani de aplicare, deşi a fost un document bun, se poate spune că implementarea strategiei este în mare măsură un eşec.
Primul argument a fost lipsa unei voinţe politice reale. Strategia a fost adoptată ca o exigenţă a procesului de integrare, fiind mai degrabă impusă liderilor politici români. Ea nu a fost rezultatul natural al unui consens în clasa politică românească. În consecinţă, după ce a fost aprobată, strategia de îmbunătăţire a situaţiei romilor nu a fost finanţată ani buni, singurul efort realizat pe această nişă fiind cel al organizaţiilor neguvernamentale, al Băncii Mondiale şi al Uniunii Europene. Fără un buget adecvat nu poţi implementa o strategie oricât de bună ar fi ea.
Crearea unei agenţii guvernamentale speciale pentru romi, insuficient bugetată şi utilizată adesea ca sinecură politică a fost o eroare. Politicienii români s-au spălat pe mâini şi, în acest fel, problema romilor a fost externalizată din majoritatea ministerelor, în special din cele care ar fi trebuit să se ocupe de locuire, educaţie, sănătate şi ocupare. După aproape şapte ani de la crearea acestei agenţii, rezultatul a rămas limitat la unele proiecte minore, folosite adesea în beneficiul politic al unor reprezentanţi ai romilor.  
Al treilea argument care justifică eşecul strategiei de îmbunătăţire a situaţiei romilor este neparticularizarea acesteia la nivelul comunităţilor. Nu există nici acum o diagnoză individuală a comunităţilor de romi care să conducă ulterior la o ierarhie a problemelor şi implicit a priorităţilor de intervenţie. Sunt foarte mulţi bani europeni pentru romi, dar cei mai mulţi dintre ei se consumă pe proiecte nerelevante şi fără o legătură concretă cu realitatea. De pildă, se fac multe programe de formare profesională, dar nu se creează locuri de muncă. În absenţa unei conexiuni puternice ale surselor de finanţare cu nevoile şi priorităţile reale ale comunităţilor de romi, orice schimbare în bine nu poate avea succes.
Un alt argument al eşecului procesului de integrare a romilor este insuficienta reprezentare politică a romilor. La nivel local, în cele mai multe situaţii, romii preferă să îşi vândă votul uneia sau alteia dintre taberele politice ale majorităţii, în loc să îşi propună proprii primari, consilieri locali sau judeţeni. Partida Romilor are un singur loc în Parlament şi are o forţă politică insuficientă pentru a promova şi susţine politicile publice pentru romi. UDMR poate fi un model de urmat în acest sens pentru că a echilibrat scena politică românească şi a ştiut să definească, să protejeze şi să asigure finanţare pentru priorităţile şi proiectele minorităţii maghiare. De ce Partida Romilor nu poate mobiliza comunitatea romă să îşi voteze proprii reprezentanţi şi să îşi asigure o masă critică în Parlament? De ce tinerii romi absolvenţi de facultate refuză să se implice în viaţa politică? Oare nu cumva Partida Romilor ar trebui să îşi schimbe abordarea în relaţia cu comunităţile de romi şi cu tinerii absolvenţi care reprezintă potenţial noua elită de etnie romă? Fără o reprezentare politică solidă în Parlament şi în consiliile locale, îmbunătăţirea situaţiei romilor nu poate fi susţinută.
Cel mai important argument pentru eşecul integrării romilor e că această strategie nu a fost elaborată de jos în sus, ci de sus în jos. Ea a fost un imperativ politic extern şi, cu toate că în procesul de elaborare a strategiei pentru romi au participat multe organizaţii neguvernamentale, nimeni nu i-a întrebat pe romii de rând dacă vor să se integreze sau dacă pot să schimbe ceva sau nu în stilul lor tradiţional de viaţă.
În urmă cu an, un rom bătrân mi-a spus clar că romii tradiţionali nu se pot integra, dar cei  mai mulţi romi şi lideri romi spun că integrarea e posibilă pentru că în felul acesta au acces la proiecte pe bani europeni. Cei care cerşesc o fac nu neapărat din nevoie, ci pentru că asta le e meseria, acesta le e modul lor de a fi. Dar voi românii nu înţelegeţi că dacă le iei ţiganilor acest stil de viaţă, practic îi desfiinţezi. Ţiganul se schimbă numai de frică iar integrarea e bună numai dacă ni se dă ceva, spunea bătrânul rom.
Deşi două treimi dintre români consideră că romii nu vor să fie integraţi într-o societate de tip european[2], eu refuz să cred că există un anumit grad de incompatibilitate a culturii şi civilizaţiei rome cu cea de tip european, însă m-am gândit serios dacă nu cumva există şi o responsabilitate a romilor în problema integrării. Nu am văzut o dezbatere serioasă  a liderilor romi sau în comunităţile de romi pentru a defini concret ce înseamnă de fapt integrarea romilor. Multe organizaţii neguvernamentale sunt speriate că integrarea ar presupune de fapt asimilarea, renunţarea la modul tradiţional de viaţă al romilor şi adoptarea unui stil de viaţă european. De aceea, aceste organizaţii spun că modul de viaţă al romilor şi cultura lor ar trebui prezervate. Ce faci însă când acest mod de viaţă este asociat cu “comunităţi criminogene”[3] şi este respins prin deportări în țările de origine de către unele state europene, cum a fost cazul taberelor de romi din jurul Parisului sau al Romei? Şi ce înţelege de fapt Europa prin integrarea romilor?
Ani buni ni s-a reproşat că nu suntem în stare să asigurăm integrarea romilor şi aici Europa are dreptate. Problema e că nici vechea Europă nu reuşeşte să gestioneze problema romilor din Estul Europei, singura soluţie vizibilă fiind în prezent retrimiterea lor în ţările de origine. Dacă asta e singura soluţie pe care Europa o are pentru romi, atunci este jalnic. În plus, e total incorect ca unele ţări europene să critice România pentru că nu respectă drepturile omului şi statul de drept, în timp ce ele încalcă drepturi fundamentale, cum ar fi cel la libera circulaţie în cazul unor cetăţeni europeni de etnie romă. Poziţia Franţei în problema romilor este de o ipocrizie fără margini. Romii au fost şi sunt folosiţi pur şi simplu ca ţapi ispăşitori în politica internă, într-un mod aproape iresponsabil, cu multe similarităţi ce aduc aminte de antisemitismul, rasismul şi xenofobia din Europa secolului trecut.  
Credeam că în Uniunea Europeană toleranţa, diversitatea şi unitatea nu sunt doar vorbe goale. Şi dacă există o problemă a integrării romilor, atunci ea nu poate fi doar una românească, ci una europeană. Fără o strategie la nivel european în problema romilor, orice efort punctual este sortit eşecului.
Soluţia franceză este un exemplu în acest sens. În mod paradoxal, repatrierea romilor în schimbul a 300 euro nu reduce numărul romilor care văd în Franţa o destinaţie atractivă, ci îl creşte. Cei mai mulţi dintre ei se vor întoarce, pentru că în opinia lor repatrierea nu este o pedeapsă, ci o oportunitate. Ce nu înţelege ministrul francez de interne e că există o lege sociologică a migraţiei iar, într-o Uniune Europeană în care dreptul la liberă circulaţie există, cetăţenii europeni vor fugi întotdeauna de sărăcie, în speranţa unei vieţi mai bune.
O Europă igienizată şi protejată în faţa celor consideraţi “ tout la misère du monde et de l’Europe” [4] nu mai va mai fi în curând o Europă liberă.





[1] http://www.ires.com.ro/uploads/articole/perceptia_publica_a_minoritatii_rome_sondaj_ires.pdf
[2] Idem 1
[3] http://www.20minutes.fr/politique/1002854-gueant-inciter-l-ancrage-minorites-criminogenes
[4] http://www.rue89.com/rue89-politique/zapnet/2012/09/11/valls-la-france-ne-peut-pas-accueillir-toute-la-misere-du-monde-et

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...