pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 5 septembrie 2012

Statul român şi problema corupţiei



Într-una din zilele trecute am citit o ştire ce nu poate să nu îţi atragă atenţia. În România, un kilometru de autostradă costă 27 milioane de euro, în timp ce în cele mai multe din ţările europene, cu un relief similar, el rareori depăşeşte 10-15 milioane de euro. Mai mult, în Bulgaria s-a construit o autostradă al cărei cost e undeva la 2,5 milioane de euro pe kilometru. Ştirea a trecut aproape neobservată ca şi cum anomalia ar face parte din realitate. Într-un pasivism aproape revoltător, românii par să fie tot mai imunizaţi faţă de absurd.  Ce se întâmplă în ţara asta în care totul pare să fie mai scump, mult mai scump decât în statele UE şi, de fapt, unde se duc aceste diferenţe de cost colosale pe care le plătim din buzunarul nostru pentru drumuri, borduri, săli de sport sau, la modul general, pentru serviciile publice? Cei mai mulţi ar spune simplu: corupţia, domnule, corupţia e de vină! Aşa e, dar corupţia în sine nu este o cauză, ci mai degrabă un rezultat.
De ani buni mă uit cum studiile privind percepţia corupţiei în România ne postează constant pe ultimele locuri în Europa. După indicele de percepţie a corupţiei din 2011( 3,6 din 10), România se plasează pe locul 25 din cele 27 de state ale UE, fiind urmată doar de Bulgaria şi Grecia[1].  De fiecare dată când apar astfel de ştiri, eu, ca român, nu mă simt deloc mândru. Apar tot soiul de experţi anticorupţie care vin şi ne explică cât de corupţi suntem, de parcă totul ar fi o fatalitate.  Aş fi tentat să îmi apăr ţara şi să spun  că, în mare măsură, corupţia e o temă politică, ea nu e chiar atât de mare pe cât se spune, pentru că e o problemă de percepţie. Ea se petrece mereu într-un mediu confidenţial, neaccesibil şi de aceea am putea spune că e foarte greu de cuantificat şi de măsurat. Cele mai multe studii măsoară, de fapt, nu corupţia, ci percepţia ei. Există un efect de bumerang în percepţia publică a fenomenului corupţiei.  Guvernarea Năstase, deşi a luat o serie de măsuri anticorupţie, a sfârșit ca fiind percepută drept una coruptă pentru că nu a gestionat bine comunicaţional tema corupţiei. Pe măsură ce vorbeşti despre corupţie, chiar despre măsuri anticorupţie, această temă devine extrem de vizibilă şi se întoarce împotriva celui care se află la guvernare. Prin vizibilitate, corupţia ajunge să ocupe un loc central în agenda mediatică şi apare ca o problemă majoră şi pentru populaţie.
Acest lucru se vede şi în sondajele de opinie. Corupţia este considerată o problemă majoră de 96% dintre români, faţă de 74% din media UE[2]. Dar în Danemarca, corupţia este considerată o problemă de numai 19% din populaţie. Să fie oare corupţia  numai o problemă de percepţie, un produs mediatic şi un rezultat al comunicării politice?  Categoric nu, pentru că, în general, nu iese fum fără foc. Chiar dacă tema corupţiei este  adesea folosită pentru a discredita adversarii (Traian Băsescu a făcut-o foarte bine), dacă nu există un spaţiu al plauzibilității, această temă nu ar avea nici o şansă de persuasiune.
Acelaşi eurobarometru ne arată că, atunci când e vorba de experienţa proprie privind corupţia, la nivelul UE doar 8% dintre respondenţi spun că au dat mită sau s-au aşteptat să dea mită. În România lucrurile stau altfel: 31% dintre români spun că au fost în situaţia de a da mită, faţă de numai 2% în Danemarca sau 1% în Olanda.  Concluzia este una foarte clară: în România corupţia este o realitate probată, nu doar o problemă de percepţie.
Studiile IRES[3] au arătat că sectorul medical, poliţia, vama şi administraţia publică sunt considerate instituţiile cele mai corupte sau cele mai afectate de corupţie.
Îmi aduc aminte că în ziua în care mi s-a născut copilul, în timp ce alergam cu un buchet de flori pentru soţia mea, o asistentă medicală mi-a tăiat brusc explozia de fericire, spunându-mi crud şi rece: “Lăsaţi florile acum. Banii, repede! Domnul doctor se grăbeşte!”.  Aceasta e România reală, crudă şi rece. Plăteşti taxe pentru sănătate şi te aştepţi să ai servicii medicale de calitate, dar pentru că sistemul e subfinanţat iar medicii au salarii mici, mai plăteşti o dată pentru tot ceea ce primeşti. Teoretic ai opţiunea să nu o faci, practic însă e un fapt social, o constrângere tăcută, un model informal ce dictează aproape unanim un tip de comportament bazat pe aşteptări de rol, un model ce îi face pe mai mult de două treimi dintre români să admită că au oferit medicilor bani în schimbul unor servicii medicale. Dacă medicii ar fi mai bine plătiţi, ar renunţa oare românii la obiceiul de a plăti suplimentar şi informal serviciile medicale? Nu ar fi mai bine atunci să privatizăm pur si simplu o bună parte din serviciile medicale şi să fiscalizăm ceea ce oricum se întâmplă?  
Poliţia şi-a schimbat foarte mult imaginea în ultimii 10 ani. Se vede că au existat programe clare de relaţii publice, dar şi de schimbare reală prin selecţia atentă, formarea profesională, cultivarea şi prezervarea integrităţii angajaţilor. În urmă cu patru ani, mai precis înainte de reducerea salariilor prin programul anticriză, se spune că era aproape imposibil să mituieşti un poliţist  de la circulaţie. Azi, există poliţişti care te pândesc în trafic şi dacă încalci regula, ei sunt cei care îţi propun „să rezolvăm discret problema”. E regretabil să vezi cum programele anticorupţie construite cu multă migală în ultimii 20 de ani îşi pierd serios din eficacitate sub impactul reducerilor salariale care pun la grea încercare integritatea poliţiştilor. Şi probabil că situaţia e la fel şi în cazul altor funcționarii publici.
Şi atunci, întrebarea care se pune aici este ce face statul pentru a reduce corupția?  Avem legi anticorupţie, avem legi privind accesul la informaţii, transparenţa şi declararea averilor şi un sistem electronic de achiziţii publice. Avem o agenţie naţională de integritate şi procurori specializaţi în anticorupţie. Avem o justiţie care face eforturi să pară independentă şi chiar un prim ministru, câţiva parlamentari, secretari de stat şi zeci de vameși şi  funcționari publici arestaţi sau condamnaţi pentru corupţie. Mai mult, avem chiar şi un preşedinte care şi-a făcut din lupta anticorupţie un destin personal. Şi cu toate aceste eforturi, suntem constant în coada Uniunii Europene la capitolul transparenţă şi integritate.
Şi această percepţie afectează nu numai politicul, dar şi economia reală şi percepţia de sine a românilor. Investitorii vin sau pleacă şi în funcţie de indicele de percepţie sau practicile reale de corupţie. Poate pentru unii oameni de afaceri e o veste bună, dar pentru cei mai mulţi investitori din lumea civilizată un indice ridicat al corupţiei e un semn de incertitudine şi, implicit, de reţinere. Ca un efect pervers, vorbindu-se tot mai mult despre corupţie în mass media şi în familie, cei tineri ajung să se familiarizeze şi să se socializeze cu patternu-urile de comportament sau cu aşteptările de rol privind corupţia în viaţa de zi cu zi sau, dimpotrivă, se desolidarizează de acest mod viciat de a trăi şi îşi doresc să plece cât mai curând din ţară.
Ce lipseşte din această reţetă pentru a vindeca într-adevăr trupul sleit de corupţie al României? Să fie oare corupţia nevindecabilă în cazul românilor pentru că e deja mult prea înrădăcinată în firea acestei naţiuni?
Nu cred că suntem incurabili în problema corupţiei. În schimb, cred că statul este principalul generator de corupţie şi tot statul este şi factorul care poate soluţiona problema corupţiei.
Statul este vinovat pentru că nu este de interesat de o reformă reală a serviciilor publice la interfaţa cu cetăţeanul şi nu creează contextul în care corupţia ar fi pur şi simplu inutilă. Statul generează o birocraţie excesivă, consumatoare de timp şi resurse, iar cei care prețuiesc timpul preferă să nu mai respecte regulile şi să apeleze la intermediari. Intermediarul oferă mită funcţionarului care îşi completează veniturile destul de reduse iar cei care stau la ghişeu sunt de fapt  nişte perdanţi tocmai pentru că respectă regulile, în timp ce descurcăreţii îşi vor fi rezolvat problemele “prin spate”.  Efectul pe termen lung e că birocraţii vor inventa cât mai multe reguli, ştiind că în acest fel îşi vor suplimenta resursele. În faţa birocraţilor, plătitorului de taxe nu îi mai rămâne decât să îşi piardă timpul între ghişee sau să mituiască funcţionarii.
Soluţia este o reformă reală, centrată pe cetăţean şi pe serviciile oferite la ghişeu. Ghişeul unic a fost un prim pas, dar în multe cazuri funcţionează deficitar pentru că este centrat pe funcţionari şi pe instituţii, nu pe nevoile cetățeanului. Succesul reformei la ghişeu depinde de procesul de simplificare administrativă (de reducerea numărului de reglementări, de aprobări şi de taxe, de reducerea numărului de paşi intermediari) şi instituirea unor standarde de calitate (durată de aşteptare, număr de formulare, condiţii  din sălile de aşteptare etc.) în serviciile publice. Încercaţi să va aduceţi aminte ce însemna înmatricularea unei maşini în urmă cu aproape zece ani.  Am luat parte la realizarea unor studii serioase de evaluare a calităţii serviciilor publice, pe baza cărora unele servicii publice (permise auto şi numere de înmatriculare, finanţe publice locale etc.) au adoptat măsuri de creştere a transparenţei şi de reducere a  timpului de rezolvare a problemei pentru cetăţean de la câteva zile sau săptămâni la câteva ore. E doar un exemplu care demonstrează că se poate, iar într-o astfel de situaţie, corupţia nu mai are nici o şansă pentru că dacă lucrurile merg de la sine, nu mai există obiectul motivaţional al actului de corupţie.
A doua condiţie pentru reducerea tentaţiei corupţiei în instituţiile publice este salarizarea. Salarizarea motivantă a judecătorilor şi a procurorilor s-a dovedit a fi un factor esenţial pentru independenţa şi integritatea justiţiei. Reducerea salariilor tuturor categoriilor de funcţionari publici a fost o decizie greşită. În administraţie nu poţi să ai funcţionari publici corecţi dacă îi plăteşti prost. Altminteri, vor încerca mereu să condiţioneze acordarea unui aviz, a unei aprobări sau a unei achiziţii publice în funcţie de atenţiile sau comisioanele pe care le încasează.
Şi de aici ajungem la problema integrităţii şi a mecanismelor de vigilenţă. Dacă funcţionarii publici sunt bine plătiţi iar corupția persistă, atunci se justifică pe deplin  introducerea unor verificări sau a unor teste de integritate, prin care cei care greşesc să şi plătească în faţa justiţiei. Condiţia de bază pentru funcţionarea unor mecanisme de prezervare a integrităţii este să ai o justiţie independentă, credibilă, netimorată şi centrată exclusiv pe respectarea legii, indiferent de rangul politic, administrativ sau puterea financiară a celui pasibil de pedeapsă.
Şi cu toate că statul este principalul responsabil pentru rezolvarea problemei corupţiei, el nu este singurul. Schimbarea pentru o Românie curată trebuie să vină de la fiecare dintre noi, prin informare şi conştientizare, prin îndrăzneala de a spune nu unor obiceiuri adânc înrădăcinate, prin refuzul cotidian de a fi complice la perpetuarea unei lumi pe care cei mai mulţi dintre noi nu o vrem.  România curată nu poate fi opera singulară a statului, a politicienilor sau a unor organizaţii neguvernamentale, ci a noastră, a tuturor românilor. Rămâne doar să ne şi dorim o astfel de schimbare.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...