pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 22 octombrie 2012

Normal şi patologic în societatea românească



În fiecare zi aud oameni care sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în România. Şi dacă te uiţi la ştirile din presă, aproape că îţi vine să crezi că în ţara asta nu mai e de trăit, iar emigrarea ar putea fi singura salvare.
Toate sondajele de opinie scot clar în evidenţă nemulţumirea românilor faţă de clasa politică şi faţă de instituţii. Aşteptările românilor sunt mult prea puţin satisfăcute de realitate. Nu sunt locuri de muncă, drumurile sunt proaste, salariile sunt mici, sănătatea şi educaţia sunt la pământ, corupţia e ridicată, funcţionarii publici sunt aroganţi, politicienii sunt indiferenţi - iată câteva dintre laitmotivele mediatice care ne fac să avem o percepţie aproape catastrofică asupra realităţii din România. Cu o astfel de percepţie asupra unei ţări de care toţi suntem responsabili, e aproape imposibil să ai ca naţiune o stimă de sine ridicată, să fii cu adevărat mândru că eşti român. Nici nu mă miră că în astfel de condiţii, cei mai mulţi dintre tineri vor pur şi simplu să plece din acest spaţiu otrăvit, în primul rând, prin comunicare.
Şi cum mai niciodată nu iese foc fără fum, oricât de exagerată ar fi percepţia mediatică şi, implicit, percepţia românilor, exagerarea nu ar fi plauzibilă dacă nu ar fi confirmată minimal de realitate. Lipsa locurilor de muncă, corupţia, indiferenţa sau impotenţa politicienilor fac parte din realitate, nu numai din percepţie.
Şi de fapt, ce îşi doresc românii?  O lume normală în care aşteptările faţă de instituţii, faţă de politicieni şi faţă de celălalt să fie minimal satisfăcute. Politicienii nu fac altceva decât să identifice aceste aşteptări şi să construiască un mesaj electoral pentru a convinge electoratul să îi dea votul. Apoi totul intră în uitare. Această abordare demagogică a relaţiei politician-electorat ne costă, pentru că politicienii ridică exagerat miza ofertei lor electorale numai şi numai de dragul voturilor. Unii dintre ei sunt atât de puţin rezonabili în ceea ce promit (vezi cei 20000 euro de român oferiţi de Dan Diaconescu), încât te întrebi dacă o minciună atât de mare are şanse să fie crezută. În mod paradoxal, oricât de absurd şi ilogic ar fi mesajul lui electoral, Dan Diaconescu este creditat de cel puţin unul din şapte români şi are şanse mari să facă jocurile politice în viitorul Parlament.
Efectul secundar al supralicitării electorale este ridicarea aşteptărilor populaţiei peste limitele posibilului dat de realitatea politică. Normalitatea dezirabilă este astfel proiectată mult peste limitele rezonabilului şi ale posibilului. În aceste condiţii, frustrarea e întotdeauna o chestiune de timp. Ea este rezultatul demagogiei politice şi a credulităţii electoratului.
Şi atunci, unde este normalitatea? “Vreau o ţară ca afară” e mesajul cheie al unei piese muzicale ce sintetizează foarte bine aşteptarea românilor faţă de ţara lor. Servicii publice de calitate, autostrăzi, un nivel mic al corupţiei, salarii rezonabile şi locuri de muncă – sunt referenţi minimali pentru definirea normalităţii.  
Se pare că românii au înţeles mult mai bine decât politicienii unde este normalitatea şi unde apare patologicul, inacceptabilul din societate. Dincolo de această limită individul resimte anormalitatea sistemului şi îşi dezvoltă strategii individuale de supravieţuire.  
Astfel, românii care nu mai speră la un loc de muncă în ţară preferă să emigreze. Medicul care este prost plătit de către stat apelează la plăţi informale sau la o slujbă secundară în sistemul privat. Profesorul ignorat de guvern şi prost plătit îşi suplimentează veniturile prin meditaţii. Funcţionarul cu salariul redus prin măsurile anticriză îşi rotunjeşte veniturile prin corupţie. Tinerii fără speranţa unei vieţi mai bune visează la o bursă sau un loc de muncă în străinătate. Omul de afaceri sau cetăţeanul obişnuit sufocat de birocraţie apelează la corupţie pentru a nu pierde timp şi pentru a simplifica ceea ce statul nu vrea sau nu poate să simplifice: relaţia cu cetăţeanul.
Când statul nu este capabil să definească şi gestioneze normalitatea socială, societatea se viciază, devine toxică şi îi obligă pe membrii ei să se adapteze sau să fugă. Când frustrarea individuală este agregată şi depăşeşte un prag critic, în societate au loc mişcări sociale sau revolte. Nu este obligatoriu ca frustrarea să derive dintr-un motiv real, el poate fi perceput sau indus de către politicieni sau, cel mai adesea, de către mass media contestatară.
În România experimentăm un soi de dedublare socială. Sistemul educaţional configurează ceea ce ar trebui să fie dezirabilul social (aşa e şi normal), dar creează un profil de absolvent total inadecvat pentru lumea reală din societatea românească, cea care există nu în limitele normalităţii şi acceptabilității sociale, ci în cele ale patologicului. În profilul promovat de sistemul educaţional conformitatea, submisivitatea socială sunt valori cheie pentru un individ care în viaţa reală va fi mereu dependent de stat. Educaţia noastră nu promovează independenţa, asumarea, adaptarea într-un mediu dinamic.
De ce suntem aproape condamnați să experimentăm în ţara asta patologia şi nu normalitatea socială? Şi care ar fi soluţia?
În plan politic, patologicul se manifestă devastator. În funcţiile de decizie ajung demagogi, impostori incapabili să gestioneze treburile curente ale statului. Pe principiul selecţiei negative, ei numesc în funcţiile publice oameni mai degrabă loiali, nu neapărat competenţi. Rezultatul este gestionarea total incompetentă a treburilor publice. Ce alt calificativ aş putea folosi când Uniunea Europeană ne pune la dispoziţie zeci de miliarde de euro pentru infrastructură şi crearea de locuri de muncă, iar rata de absorbţie este sub 2%? La o rată de succes atât de scăzută, rod al unei incompetenţe cronice de sistem,  aş fi tentat să glumesc şi să spun că ar trebui predăm guvernarea direct instituţiilor europene sau să le cerem nemţilor să ne guverneze pentru cel puţin o generaţie.
Dar pentru că acest lucru nu e posibil, politicienii sunt primii care ar trebui să se schimbe, să aducă normalitatea discursului şi acţiunii politice în limitele rezonabilului şi pragmatismului, să abandoneze demagogia,  să definească şi să implementeze  un proiect politic pentru România. De fapt, poate ar fi mult mai uşor să respecte pur şi simplu regulile jocului şi să fie oneşti în relaţia cu alegătorii.
Al doilea factor se schimbare este mass media. Din păcate, jurnaliştii preferă mereu calea facilă a audienţei şi a simplificării discursului mediatic, în locul responsabilității. Rezultatul este coborârea nivelului discursiv mediatic la un nivel situat în proximitatea imbecilizării.  Un electorat  needucat  şi manelizat mediatic  este uşor de manipulat şi este  incapabil să facă diferenţa între autenticitate şi impostură, între demagogie şi realism politic.  Presa ar trebui să îşi asume rolul de instanţă educaţională, de formator de opinie, de actor semnificativ în construcţia democratică a unei naţiuni. În plus, nu ar strica un mesaj mai pozitiv, ceva care să crească vizibilitatea bunelor practici din societatea românească. Realitatea românească nu arată chiar atât de rău pe cât spun jurnaliştii, dar dacă ei scot la iveală doar mizeriile acestei ţări,  vom sfârşi cu toţii în a privi  această ţară într-o notă negativă.
Însă cel mai important actor al schimbării spre normalitate suntem noi, românii. Mulţi dintre români dau dovadă de suficienţă, mediocritate şi lipsă de cultură politică. După zeci de ani de comunism poate  e explicabil, dar asta nu justifică ca, după douăzeci de ani  de libertate şi democraţie, o bună parte dintre români să îşi vândă votul pentru treizeci de arginţi. Cei care îşi vând votul îşi vând destinul propriu şi îl afectează semnificativ şi pe al celorlalţi. Mulţi dintre românii educaţi nu se implică pentru că, spun ei, politica nu e treaba lor. Greşit! Neimplicarea înseamnă să permiţi altora să decidă în locul tău. Fără o asumare a responsabilității propriului destin,  fără o renunţare la  modelul statului paternalist şi fără o implicare reală în viaţa comunităţii, schimbarea spre normalitate nu e posibilă.
În fine, speranţa unei normalităţi româneşti este Uniunea Europeană. În drumul nostru spre integrarea europeană, guvernarea era permanent monitorizată şi parcă politicienii se comportau altfel. Chiar credeam atunci că România a intrat pe făgaşul normalităţii. Însă odată cu intrarea în Uniunea Europeană, monitorizarea a dispărut iar politicienii români au revenit la vechile metehne. Suntem oaia neagră a Europei şi toate strategiile consultanţilor şi politrucilor de pe malurile Dâmboviţei se întorc acum împotriva noastră.  
Istoria recentă ne arată că drumul nostru spre normalitate este strâns legat de supervizarea instituţiilor europene. În absenţa acesteia, politicienii români o iau razna. O Europă federală, puternic integrată poate fi şansa noastră de a ne schimba ca naţiune. Poate aşa vom învăţa şi noi  ce este seriozitatea, disciplina, cuvântul dat şi lucrul bine făcut. Poate aşa vom învăţa şi noi ce este normalitatea. Dacă nu, vom recădea în istorie, în ceea ce dispreţuim în noi în fiecare zi. 

Articol publicat in Transilvania Reporter, 25 octombrie 2012

Un comentariu:

  1. Alea iacta est!
    Se stie clar linia trasata din afara tarii pentru noi.
    Ne raman doar jocurile de culise, barfele si scandalurile cu brichete si galeti din care ne hranim, multumiti ori ranjind malefic facand haz de necaz, cu gandul ca mai existam si mai facem ceva.
    Ce sa mai vorbim si de mass-media?! praf in ochi aruncat alegatorilor bezmetici precum cetateanului turmentat.
    Jocurile sunt dure nu pentru noi, ci pentru clasa politica care se lupta pentru ocuparea de posturi, permutari de servicii si degrevari de responsabilitati.
    Nimeni nu mai are nici o responsabilitate, aceasta fiind ca un bulgare care se invarte intre diferite institutii.
    Si este cu intentie propaganda politicienilor care fac rating prin farse, glume bune sau mai putin bune, sa ne distraga atentia de la lucruri mai importante poate in ideea ca pe astia ii avem cu astia defilam.
    Iar discutiile ar putea continua...


    RăspundețiȘtergere

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...