pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 15 noiembrie 2012

Tăcerea societăţii civile



Societatea civilă este expresia instituţională a implicării şi participării cetăţenilor la viaţa publică. Nu e vorba aici doar de atitudine, ci şi de existenţa unor cadre şi practici care să permită informarea, consultarea şi participarea civică. Însă pentru cei mai mulţi dintre români, conceptul de societate civilă pare mai degrabă o formă fără fond importată, neasimilabilă încă într-o construcţie socială bazată pe conştientizarea intereselor comune şi a beneficiilor mutuale ale asocierii. Consecinţa acestei stări de fapt este individualismul, atomizarea şi, în final, slăbiciunea de a te opune oricărei forme de putere ce derivă tocmai din asociere, aşa cum este şi puterea politică.
Datele din sondaje ne arată că 91% dintre români declară că nu sunt membri ai unei organizaţii neguvernamentale. În 2012, în comparaţie cu 2006, se observă o creştere cu 6% a persoanelor care au semnat o petiţie şi cu 11% a celor care au participat la o demonstraţie legală[1]. 85% dintre români consideră că este mai bine să fii prudent şi să nu ai încredere în relaţiile cu ceilalţi, iar 66% dintre respondenţi apreciază că ceilalţi oameni caută să profite de pe urma lor[2].
Lipsa de încredere socială nu creează temelia necesară asociativităţii, iar fără capacitatea de asociere este greu să construieşti o veritabilă societate civilă. Există poate şi un deficit major de cultură politică şi civică în rândul cetăţenilor. În fond, nu se ocupă nimeni să facă un act de educaţie sau de recuperare civică a unor generaţii. După zeci de ani de comunizare şi colectivism formal, poate că alergia la orice formă de asociere pare firească, dar această frică face ca societatea civilă să fie o realitate mult prea firavă pentru o democraţie încă imatură. Deficitul de activism civic şi politic al românilor face ca societatea civilă din România să fie cu atât mai importantă, pentru că ea trebuie să se substituie pasivismului general al românilor în faţa politicului. Ea este un anticorp necesar pentru sănătatea democraţiei, prin care ar trebui să se asigure controlul permanent asupra politicului, astfel încât cetăţenii să se simtă mai protejaţi în faţa abuzurilor efective sau potenţiale ale puterii. 
Cei mai mulţi dintre politicieni nu iubesc societatea civilă. Nici nu ar avea cum pentru că ea îi supervizează, le controlează declaraţiile de avere, descoperă conflicte de interese şi incompatibilităţi, face plângeri la DNA, este mereu atentă la modul în care se cheltuiesc banii publici, la contracte şi la tot soiul de cumetrii care, odată descoperite, ajung în spaţiul public. Societatea civilă este incomodă pentru toţi cei care îşi folosesc influenţa pentru a construi canale de scurgere a banului public în buzunare private. De aceea, tactica slăbirii societăţii civile aplicând modelul paretian de absorbţie a contra-elitelor prin momirea cu tot soiul de funcţii politice sau administrative a funcţionat şi funcţionează din plin. Guvernările de stânga şi-au asigurat pacea socială prin complicitatea sau înregimentarea politică a liderilor sindicali. Guvernările de dreapta s-au bucurat de sprijinul tacit al unor lideri de opinie şi al unor organizaţii neguvernamentale militante. De multe ori tăcerea societăţii a fost rodul unui târg, prin care  potenţialii critici ai puterii au fost reduşi la tăcere, fiind  atraşi în posturi cheie de miniştrii sau consilieri.
În vremuri de opoziţie pentru partide, indiferent dacă au fost de stânga sau de dreapta, multe ONG-uri şi sindicate au fost extrem de vocale, fiind considerate un soi de submarine politice sau forme mascate ale partidelor de a influenţa opinia publică. Acest soi de servilism faţă de politică decredibilizează societatea civilă pentru că ea îşi neagă propria independenţă, singura garanţie pentru rolul de gardian al libertăţilor civice  şi contrapondere la puterea politică.
Au fost şi câteva situaţii în care societatea civilă a creat o presiune intensă asupra guvernării, în special în perioada de preaderare la NATO şi UE. Personal, am participat în câteva rânduri la dezbateri ale guvernului cu societatea civilă, iar rezultatul a fost unul benefic: o lege a accesului la informaţii şi o lege a transparenţei decizionale. Şi probabil că mai sunt şi alte exemple de acest gen.
După aderarea la Uniunea Europeană ceva s-a întâmplat în comportamentul politicienilor români. Au simţit cum presiunea externă scade, iar disponibilitatea lor de dialog cu societatea civilă a scăzut semnificativ. Legiferarea prin ordonanţe de urgenţă a devenit o practică curentă ca şi cum  România ar fi mereu în stare de asediu. Încet, încet societatea civilă a dispărut din peisaj şi te întrebi dacă azi mai există.
În spaţiul mediatic, societatea civilă românească s-a suprapus multă vreme cu un grup de organizaţii neguvernamentale militante, ce în mod tradiţional s-a opus exceselor partidelor politice şi instituţiilor statului. APADOR CH, Centrul de Jurnalism Independent, Transparency International, Centrul de Resurse Juridice, Fundaţia Soros, Asociaţia de Monitorizare a Presei şi Societatea Academică Română sunt nume sonore ce odată rezonau puternic în spaţiul public. De multă vreme însă au intrat în tăcere, iar spaţiul liber al contestării puterii a fost preluat de unii jurnalişti aserviţi politic.
De ce tac organizaţiile neguvernamentale? De ce tac sindicatele din România, în condiţiile în care în întreaga Europă ele scot milioane de oameni în stradă pentru a protesta faţă de măsurile anticriză? De ce e atât de multă tăcere?
Una dintre explicaţii ţine probabil de sustenabilitatea şi independenţa societăţii civile. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, cele mai multe dintre ONG-uri şi-au pierdut accesul la sursele tradiţionale de finanţare şi au devenit dependente de accesul la fondurile europene post-aderare. Liderii sindicali au speculat această oportunitate şi au accesat masiv fonduri europene de milioane de euro. Şi cum validarea şi decontarea cheltuielilor pe proiecte depinde de decizii administrative şi politice, organizaţiile neguvernamentale şi sindicatele au devenit dependente de guvern. Teama de a nu deranja sensibilităţile politice i-a făcut pe cei mai mulţi dintre cei care erau extrem de vocali în trecut să fie azi docili şi tăcuţi, aproape resemnaţi în faţa politicului.
Nu ştiu cât de mult conştientizează Uniunea Europeană că blocarea anumitor programe operaţionale sectoriale va duce la îngroparea societăţii civile. Guvernanţii de azi poate vor fi bucuroşi că mii de ONG-uri vor dispare, dar pe termen lung România pierde.
Societatea civilă înseamnă mult mai mult decât organizaţii militante şi sindicate. Sunt mii de organizaţii care oferă servicii complementare celor publice. Sunt zeci de mii de locuri de muncă care depind direct sau indirect de finanţarea europeană.
Nu pot să înţeleg imbecilitatea şi imobilismul decizional legat de fondurile europene. La un calcul elementar, finanţistul şef al României ar trebui să ştie, înainte de a aplica corecţii financiare, că mai mult de jumătate din suma alocată unui proiect se întoarce direct sau indirect la stat, sub formă de taxe şi impozite. Infuzia de fonduri europene ar echilibra semnificativ economia şi chiar bugetul de stat. În condiţiile în care România are o rată de absorbţie a fondurilor europene mai mult decât criticabilă, este inexplicabil cum guvernanţii de azi încă mai caută responsabili în guvernarea trecută, fiind incapabili să găsească o soluţie pentru prezent şi viitor.
Unii cred că politicienii români sunt scutiţi de responsabilitate, iar singurii vinovaţi sunt decidenţii populari din Uniunea Europeană pentru că nu agreează o revenire a stângii la  putere în România. Altfel spus, blocarea sau suspendarea unor programe operaţionale este un semnal politic. Personal nu cred în această ipoteză, mai degrabă cred că inamicul nostru numărul 1 nu este Uniunea Europeană, ci prostia, corupţia şi indiferenţa din politică şi administraţia publică.
Cert e că politicienilor români le convine de minune o societate civilă aproape paralizată. Nu îi mai critică nimeni. Cu un nivel atât de ridicat al culturii politice şi civice, voturile se pot cumpăra pe o nimica toată. Cei mai răsăriţi dintre români probabil sunt scârbiţi de politică şi nu vor merge la vot. E linişte în ţară şi e frumos. Se mai aud doar aplaudacii şi tonomatele de la TV. În rest, totul e tăcere. 

Un comentariu:

  1. Aș defini societatea civilă ca incluzând și cetățenii activi civic, nu doar organizațiile neguvernamentale. Și un cetățean activ poate deveni echivalent ca forță unei organizații, dacă are suficiente resurse și talent. În fond o organizație poate să aibă și un singur membru. Nu trebuie să ne asociem neapărat ca să facem ceva coerent. Văd societatea civilă ca având o distribuție statistică pe dimensiuni ale organizațiilor, de la cele cu un membru la think-tank-urile mari.

    RăspundețiȘtergere

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...