pe cărările patriei

pe cărările patriei

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Despre patriotism după 1 Decembrie


Am redescoperit patriotismul departe de ţară, în urmă cu câţiva ani buni. Plecasem dintr-o Românie măcinată de ură şi dispreţ şi am văzut cum în Canada, la Hamilton, românii plângeau când vedeau tricolorul sau când se cânta imnul naţional. Am înţeles atunci că ei au România în suflet şi oricât de mult ar încerca cineva să o maculeze, acolo e imposibil să ajungi atât timp cât patriotismul e  o realitate vie. 
Mă întreb acum de ce patriotismul la noi este adesea un exerciţiu probat singular şi efemer de 1 Decembrie?  Ziua Naţională a trecut şi toată punerea în scenă (paradă,  politicieni, armată, poliţie, MIG-uri, preoţi, preşedinţi, presă) avea cam tot ceea ce trebuie pentru a scoate în evidenţă forţa şi unitatea acestei naţiuni şi pentru  a spune că  suntem mândri că suntem români.  Oamenii au ieşit pe străzi cu steguleţe tricolore şi dacă te uitai pe ecranele televizoarelor, peste tot părea să curgă numai armonie, pace şi iubire. Dar oare chiar aşa să fie?
De fapt, cum stăm cu patriotismul în România?
Patriotismul nu trebuie să fie un produs jurnalistic de piaţă.  După ce ani de zile ne-au otrăvit mintea,  spunându-ne mereu că România este o ţară defectă şi mizeră,  televiziunile tonomat  s-au întrecut de 1 Decembrie  în a mă convinge că „a fi român” este cel mai frumos lucru de pe lume. Greşit, domnilor! Nu poţi să speli într-o zi ceea ce ai murdărit un an întreg.  Nu suntem români doar pe 1 Decembrie, suntem în fiecare zi şi m-aş fi aşteptat să regăsiţi mândria de a fi român şi în celelalte zile ale anului. De aceea, patriotismul exhibat de Ziua Naţională de către cele mai multe dintre televiziuni este unul profund ipocrit. Speculează sensibilitatea românilor numai şi numai de dragul audienţei. Când e vorba de patriotism, cred că jurnaliștii au o mare responsabilitate. Patriotismul nu trebuie confundat cu o telenovelă, pentru că a-ţi iubi ţara înseamnă mai mult decât un simplu punct de rating.
Patriotismul se cultivă, nu vine de la sine. Înainte de 1989 era un sentiment aproape impus  propagandistic şi puternic deformat ideologic. Erai considerat cu adevărat patriot numai dacă erai comunist. După 1989, din prea multă frică de istoria recentă, nu s-a mai ocupat nimeni de recuperarea patriotismului ca valoare naţională. Ba mai mult, cei care încercau cumva să lanseze o dezbatere pe tema naţională erau imediat etichetaţi ca extremişti. Arta, cultura, literatura, cinematografia au omis serios tema patriotismului în ultimii douăzeci de ani. În şcoală nu se mai ocupă nimeni de patriotism. Eroii legendari ai românilor au fost uşor, uşor împinşi în umbră şi substituiţi în manualele de istorie de figuri trecătoare ale prezentului.  Nu putem fi patrioţi dacă nu învăţăm în şcoală ce este patriotismul, dacă nu cultivăm istoria şi miturile fondatoare ale acestei naţiuni. Să nu ne mai mirăm atunci că patru din zece  români vor să plece în străinătate, iar unul din doi români consideră că patriotismul nu mai e o valoare actuală[i].
Patriotismul nu se decretează, el se câştigă. Nu poţi să spui, pur şi simplu: Români, fiţi patrioţi! El este o rezonanţă emoţională şi atitudinală a stimei noastre de sine ca naţiune. Ne comparăm cu ceilalţi prin ceea ce suntem şi prin ceea ce facem. Dacă avem argumente, adică proiecte naţionale realizate şi obiective strategice atinse, prin care colectivitatea noastră să se ridice la nivelul altora, atunci experimentăm o identificare pozitivă, o întărire a apartenenţei la naţiunea română şi implicit a mândriei de a fi român. Altfel spus, patriotismul se consolidează dacă aşteptările noastre ca indivizi şi ca naţiune sunt satisfăcute.  Realitatea e că în aproape toate statisticele europene suntem pe ultimul loc pe cele mai multe dintre dimensiunile de comparaţie (infrastructură, transparenţă politică, servicii publice, venituri etc.), iar această percepție nu este deloc  reconfortantă pentru mândria de a fi român.
Patriotismul este o precondiţie pentru succesul unei naţiuni. Ştiu că ţara asta e coruptă, că nu suntem în stare să colaborăm, că suntem măcinaţi de individualism, că împroşcăm cu mizerie în tot ceea ce ar trebui să preţuim, că preţuim tot ce e străin, iar ce e românesc e apreciat numai după ce a trecut mai întâi prin aprecierea altora. Nu cred că există vreo altă naţiune care să îşi etaleze defectele mai mult decât o facem noi, românii. Genul acesta de negativism este aproape toxic pentru orice proiect. Dar mai ştiu un lucru: cuvântul creează realitate. Dacă vom continua să privim România prin ceea ce are ea mai rău şi nu vom aprecia corect ce avem bun în noi, în mod cert nu putem construi nimic şi ne condamnăm singuri la dispariţie. Avem nevoie de realism  pentru a putea construi  o Românie mai bună.
Patriotismul nu înseamnă extremism. De prea multă vreme ne e frică să ne arătăm mândria de a fi români. Pentru un american, francez, ungur sau canadian nu e nici o problemă să aibă drapelul naţional arborat în propria curte sau în balcon. La noi eşti catalogat imediat ca fiind naţionalist. Unii intelectuali au reuşit prin mesajele lor publice să ne cultive nu patriotismul, ci ruşinea  de a fi român, prin asimilarea patriotismului cu extremismul.  De Ziua Naţională, preşedintele ne-a sugerat să luăm un drapel tricolor şi să îl lăsăm să fluture peste timp cu mândrie.  E un început.
Patriotismul nu ţine de imagine publică, ci de viziune, leadership şi implicare. Pentru a putea fi patrioţi, nu sunt suficiente exerciţiile de propagandă. Avem nevoie de un proiect naţional serios, aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri. România reală are nevoie de o nouă identitate competitivă. Politicul, infrastructura, mediul de afaceri, produsele româneşti, turismul, cultura şi oamenii au nevoie de un proiect de redefinire a matricii naţionale în contextul integrării europene. Un proiect în care să credem cu toţii  pentru a putea schimba România reală. Nu ne putem aştepta ca politicienii să facă totul. Ei pot defini cel mult un proiect, dar noi suntem cei care putem schimba România. Azi unul din doi tineri caută un loc de muncă în străinătate. Dacă nu vom avea un proiect pentru ţara asta, în curând vom avea o Românie fără români.
Patriotismul  nu se vinde la porţie. Am văzut cum mulţi concetăţeni îşi afişau mândria de a fi român, după ce primarul lor le-a servit o porţie de fasole şi o ţuică, pe ritmuri de manele şi muzică populară. Mâine se vor întoarce trişti în mizeria  de fiecare zi, aşteptând probabil o nouă ocazie prin care mila aleşilor zilei să le ofere o nouă porţie de fasole condimentată cu patriotism. Patriotismul înseamnă responsabilitate pentru soarta ta şi a celorlalţi. Românii care  nu îşi vor asuma destinul şi vor continua să stea cu mâna întinsă ca un cerşetor în faţa istoriei nu vor depăşi niciodată stadiul de  mulţime şi nu vor trăi niciodată patriotismul ca forţă a unei naţiuni.
Dacă fiecare dintre noi ar dărui mai mult decât pretinde de la această ţară, poate că într-o zi România  ar fi altfel. Ar fi aşa cum ne-o dorim, mai bună şi mai dreaptă.  Dar ea nu poate fi mai bună şi mai dreaptă decât suntem noi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...