pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 25 martie 2013

Într-o Românie fără busolă


În urmă cu aproape două decenii, cu câteva luni înainte să se stingă,  regretatul profesor Ion Aluaş ne întreba la unul dintre cursuri:”De ce aţi venit voi aici, la facultate? Ce căutaţi de fapt?  În felul nostru, fiecare am răspuns căutând argumente pentru propria motivaţie. “ Am venit să cunosc lumea, să înţeleg ce se petrece în societate, să schimb ceva, eu am venit să caut sensul” – spuneam noi aproape filosofic.  Cu ochii închişi, profesorul şi-a dus mâna prin părul alb, a oftat şi apoi ne-a spus cu un ton sigur şi apăsat, pe care numai înţelepciunea ţi-l poate da: “ Sensul, dragii mei, nu îl găsiţi aici, în facultate.  Sensul nu se atinge prin cunoaştere, ci prin credinţă. Şi dacă ai puterea să crezi în ceva, să iubeşti sau să urăşti, atunci viaţa începe să aibă un sens.” Profesorul a zâmbit îngăduitor şi a trecut mai departe, vorbindu-ne despre Max Weber.
Azi îmi aduc aminte de  vorbele lui mai mult ca niciodată. Ni se spusese mereu că sensurile nu sunt decât construcţii sociale, convenţii relativ stabile, repere pentru acţiunile individuale şi colective, iar rolul sociologilor este de a le interoga şi de analiza modul în care ele se nasc, se statornicesc, se schimbă şi mor în societate. Condiţia investigaţiei sociologice era ca, prin “neutralitate axiologică”, să pui în paranteză propriile sensuri. Lecţia profesorului Aluaş nu era însă pentru sociologii din noi, ci pentru oamenii din spatele profesiei.  Era o lecţie pentru viitor.
Când ajungi să tratezi sensul exclusiv ca pe o convenţie socială supusă cercetării există riscul să te îndoieşti de propriile sensuri. Îmi aduc aminte că un alt profesor foarte îndrăgit de studenţi ne povestea că, tot investigând “falsele iubiri” în literatura de specialitate americană, s-a trezit într-o zi privind în gol la propria relaţie ca la o falsă iubire.  Unul dintre sensurile proprii s-a dezvrăjit. Riscul meseriei, ar spune unii!
Ce te faci atunci când procesul de dezvrăjire a sensului cuprinde o întreagă societate? Care este răspunsul pe care noi, indivizii, ar trebui să îl avem în faţa disoluţiei de sens sau a anomiei sociale?
Ideologiile sunt şi ele o construcţie de sensuri, un mod de interpretare, de explicare şi chiar de acţiune în faţa realităţii sociale. Când devin indezirabile, ele mor sau sunt schimbate de altele noi. Noi sensuri apar ca repere de interpretare şi acţiune. Unii se pot adapta noilor sensuri, alţii nu. Aşa s-a întâmplat şi după 1989. Generaţia părinţilor mei suferă astăzi nu pentru că în comunism o ducea mai bine, ci pentru că o întreagă lume interioară ce dădea sens realităţii s-a năruit. Nu cred că pensionarii de azi iubeau comunismul, dar au văzut, de pildă,  cum industria românească, construită cu sudoare şi suferinţă de dragul plăţii unei datorii externe, a fost vândută bucată cu bucată la fier vechi, până nu a mai rămas mai nimic. Ei nu înţeleg de ce produsele româneşti nu mai sunt bune, de ce e corect să devenim o simplă piaţă de desfacere, de ce am vândut resursele naturale, de ce am distrus sistemul de irigaţii şi agricultura. Şi când Lumea Nouă le spune că tot ce au muncit nu mai face doi bai, nu au decât două opţiuni: să accepte acest verdict ca fiind un adevăr, să recunoască un eşec al unei generaţii şi, implicit, o stimă  de sine scăzută sau să respingă tot, să se retragă în trecut şi să îşi mai păstreze ceva din mândria ce le-a mai rămas.
Unii sociologi din Şcoala de la Bucureşti au  văzut şi văd în schimbările după 1989, în procesul de globalizare şi chiar în integrarea europeană un proces de „agresiune axiologică” împotriva naţiunii române. Valorile, tradiţiile, credinţele, instituţiile naţiunii ar fi, chipurile, supuse unui proces de dizolvare treptată pentru ca România să dobândească un statut de periferie decis de mai-marii lumii. Nu ştiu dacă putem vorbi de agresiune, pentru că ar trebui să  existe un plan pentru aşa ceva şi probe în acest sens, dar e evident că globalizarea şi integrarea au drept rezultat schimbarea reperelor tradiţionale.
Schimbarea socială presupune deconstrucţia şi reconstrucţia sensurilor colective. Este rolul leadershipul-ui politic aici să aibă o viziune şi să fixeze repere pentru acţiunea colectivă. Leadership-ul efectiv înseamnă  în primul capacitatea de a polariza energiile şi voinţele individuale într-o direcţie, capacitatea de a da sens unei colectivităţi. Integrarea în NATO şi integrarea în Uniunea Europeană sunt două obiective strategice care au dat sens istoriei noastre postcomuniste. Nu ştiu cât de mult li se datorează integrarea euroatlantică politicienilor noştri sau mai degrabă decidenţilor de la Bruxelles şi Washington, dar e cert că acest proces a polarizat o vreme încrederea colectivă a românilor. Integrarea presupune adoptarea unor repere noi. Decidenţi şi tehnocraţi europeni ne presează să importăm valori şi instituţii specifice sau repere agreate la nivelul cluburilor din care vrem să facem parte. “Stat de drept, justiţie independentă, transparenţă, democraţie participativă, integritate, combaterea corupției, liberă concurenţă, drepturile omului, toleranţă, diversitate etc.” sunt câteva dintre jaloanele constituite ca o exigenţă a apartenenţei la clubul european. Dar politicienii noştri le consideră mai degrabă forme fără fondşi consumă teribil de multă energie în a ocoli regulile clubului, în loc să le respecte pur şi simplu. ANI, DNA ar trebui desfiinţate, în opinia unora. Cel mai frecvent, politicienii noştri schimbă regulile în timpul jocului.  Ce ar trebui să înţelegem noi, cetăţenii, din exemplul lor?  Şi oare cât ne vor mai tolera europenii?
Din păcate, lipsa de respect faţă de repere, faţă de reguli şi instituţii e adânc înrădăcinată în fiinţa naţiunii române şi ea se manifestă şi la nivelul oamenilor simpli. Poate ar trebui să ne întrebăm de ce românii sunt din ce în ce mai puţin agreaţi în ţările europene din spaţiul anglo-saxon, de ce decidenţii acestor ţări se opun intrării noastre în spaţiul Schengen?  În fond, Europa e extrem de primitoare şi multe naţiuni, etnii şi minorităţi şi-au găsit acoperiş sub deviza “ unitate prin diversitate”.  Intoleranţa faţă de români vine în primul rând din incapacitatea unor conaţionali de-ai noştri  de a respecta regulile minimale de civilizație şi convieţuire. Pensionarii dintr-un orăşel german s-au săturat de românii care cer ajutoare sociale fără să plătească taxe, de cei care le fură din buzunare, ascultă manele cu volumul dat la maxim, beau bere, joacă cărţi şi îşi fac nevoile pe spaţiul verde. Ei le agresează pur şi simplu modul de viaţă, atentează la o ordine de sensuri constituită şi transmisă de generaţii. Când aud astfel de poveşti, multora dintre români le e ruşine că cei care fac obiectul lor vorbesc aceeaşi limbă şi au acelaşi paşaport ca şi ei.
Dar aşa se întâmplă când statul nu mai investeşte în educaţie, când universităţile şi liceele s-au transformat  în  „fabrici de diplome”, când infractorii devin politicieni pentru a beneficia de imunitate, când “pătura superpusă” ajunge să ocupe locul  elitei, când impostura e ridicată la rang de virtute sau când mediocritatea şi modelele negative stau mereu în prim plan.
În absenţa unor repere autentice care să vină prin leadership şi educaţie,  spaţiul sensurilor colective este definit preponderent mediatic. Dar media funcţionează aproape exclusiv sub imperativul audienţei, nu al calităţii.  Suntem revoltaţi atunci când România este portretizată ca un “ Las Fierbinţi”, ca o lume definitiv mediocră şi manelizată,  dar asta e oglinda în care mulţi dintre români vor să se vadă. Ce ne facem cu cei care nu vor să se recunoască într-o astfel de oglindă?
Într-o Românie fără busolă, disoluţia sensurilor colective afectează puternic şi procesul de identificare cu propria naţiune. Cea mai gravă este situaţia tinerilor. Doi din trei tineri vor să plece în străinătate şi când îi întrebi de ce o fac, îţi spun, pur şi simplu, că aici “nu mai au nici un sens”.  Dezamăgirea le ucide speranţa şi îi face să creadă că emigrarea e singura soluţie pentru propria salvare. Părinţii mai speră că lucrurile se vor schimba în bine, dar familia nu poate compensa întotdeauna debusolarea socială generată de sistem. Cu o astfel de premisă, viitorul României e aproape sigur compromis.
În absenţa sensurilor colective, ne mai rămân reperele individuale. Naţiunea nu e  însă o simplă sumă de indivizi, ci o entitate colectivă, cu sensuri proprii  în care ar trebui să  ne regăsim fiecare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...