pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 11 martie 2013

Români şi unguri. Împreună?


M-am născut în Ardeal şi îmi aduc aminte că în copilărie mi se spunea mereu că "ţiganii sunt răi, hoţi şi murdari", dar despre unguri nu mi s-a spus mai nimic. Nu erau identificaţi cu răul de care avem uneori greşit nevoie pentru a ne dovedi nouă înşine că suntem mai buni. Dar am copilărit cu Lotzi, Pista şi  Csabi.  Ne jucam toată ziua, români şi unguri, fără să ne urâm. Alergam în jurul blocului, jucam fotbal şi turnam soldăţei şi pistoale de plumb. Vorbeam româneşte pentru că prietenii mei maghiari vroiau să ne înveţe limba. Azi îmi pare rău cu nu le-am învăţat şi eu limba în timpul în care eram împreună. Probabil că aş fi fost mai bogat spiritual. Dar ca majoritatea românilor care au copilărit cu maghiari, am reţinut unele expresii uzuale şi,  bineînţeles,  înjurăturile. 
Mai târziu, în gimnaziu, când hormonii au început să îmi tulbure liniştea, m-am îndrăgostit nebuneşte de Tunde, o colegă de clasă. Ne înţelegeam bine, am învăţat atunci că “te iubesc” şi “szeretlek” e acelaşi lucru, dar într-o zi ea mi-a spus că părinţii i-ar fi atras atenţia că nu e voie “să aibă prietenie la mine pentru că sunt român”. Atunci am simţit pentru prima dată pe propria-mi piele alteritatea şi intoleranţa definită prin diferenţa etnică. Am mers mai departe iar, după câţiva ani buni, Dănuţ - un prieten mai mare - s-a căsătorit cu Zita - o unguroaică frumoasă foc, cu ochii mari şi negri.  Au fost discuţii aprinse în ambele familii, nici unii nici alţii nu doreau ca sângele pur (românesc  sau maghiar) să fie amestecat  în numele iubirii. Într-un final, cei doi s-au căsătorit şi cred că azi sunt la fel de fericiţi cum erau atunci.
În copilărie, bunicul îmi povestea cum în 40’, după ce Ardealul a trecut la unguri, jandarmul din sat i-ar fi cerut  să nu îi mai spună “Bună ziua!”, ci „jó napot!”. Bunicul i-a răspuns  jandarmului “ Io nu pot!”  şi, după o bătaie bună  la post,  s-a săturat de glume şi a învăţat să salute ungureşte. Dincolo de acest incident, vorbea cu respect şi admiraţie despre unguri, despre disciplina şi ordinea pe care ştiau să le impună. Într-un exerciţiu de istorie orală, mi-a vorbit bunicul atunci şi cum a fost la Budapesta când l-au concentrat în armata maghiară,  despre ce au făcut ungurii la Ip şi Trăsnea, dar şi despre răzbunările românilor după ce Ardealul a revenit ca parte a României după 1944.
Anii au trecut şi a venit revoluţia din 1989, iar apoi, martie 1990, când vecini şi prieteni de o viaţă au ajuns să se urască  pentru  că unul spunea “Bună dimineaţa!”, iar celălalt, “jó reggelt!”.   Atunci,  la Târgu Mureş, lumea era fracturată de ură între cei care nu mai  ştiau să îşi spună decât  “bozgor nenorocit” sau “büdös olah”.  Rănile istoriei păreau să fie mult mai adânci decât frenezia libertăţii post-totalitare.  Şi totuşi,  cei care se urau atât de mult au reînvăţat apoi (e drept, destul de greu!)  să retrăiască împreună .
Când eram  student la Cluj, secţia de sociologie pentru maghiari funcţiona separat.  Am interacţionat de câteva ori cu colegii mei maghiari, dar simţeam o barieră pe care nu am reuşit  să o trec niciodată.  Vorbeam despre multiculturalism şi diversitate şi îmi doream să îi cunosc mai bine, dar acest tip de separatism educaţional rupea practic comunicarea dintre noi. Într-un final,  le-am respectat decizia.   Am avut în schimb profesori maghiari de care şi azi îmi aduc aminte cu mult respect.  Într-o vacanţă de vară am fost şi într-o tabără de filosofie politică la Pecs, în Ungaria. Îmi aduc aminte că un profesor de ştiinţe politice propunea  strămutarea teritorială şi crearea de zone pure din punct de vedere etnic,  ca formă de rezolvare extremă a  relaţiei dintre românii şi maghiarii din Transilvania. Era pentru prima dată când eram speriat de o astfel de soluţie de laborator pentru a rezolva problemele istorice între români şi maghiari.
Nu ştiu ce scenarii geopolitice au avut mai-marii lumii pentru România proaspăt ieşită din comunism, dar, din fericire, aplicarea modelului iugoslav nu a funcţionat pentru România.  Poate că lucrurile au decurs astfel şi pentru că moderaţii au învins. Ei au înţeles că nu emoţia primară  şi violenţa de stradă le rezolvă problemele, ci negocierea  şi raţiunea. Asta nu înseamnă că extremiştii  maghiari şi români nu şi-au făcut vocile auzite în anii care s-au scurs. Tentaţia federalizării şi a autonomiei pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc este şi azi o temă amplificată serios de extremiştii maghiari, la fel cum teama de unguri, de federalizare  şi frica că ne vor lua Ardealul au fost şi sunt permanent afişate de patriotarzi oportunişti.  În fond, fiecare are tokeşii şi vadimii lui. Din fericire, în ambele tabere oamenii politici moderaţi  au găsit soluţia consumării energiei etnice în Parlament şi la guvernare, nu în stradă.
Cred cu tărie că unul dintre marile câştiguri ale României postcomuniste a fost abilitatea politicienilor  români de a negocia cu reprezentanţii aleşi ai comunităţii maghiare şi de a căuta o rezolvare a problemelor minorităţii maghiare prin negociere, la masa dialogului.  Cei mai mulţi politicieni români au apreciat şi apreciază seriozitatea, eleganţa şi principialitatea celor de la UDMR.  De aceea, orice scenariu de modificare a regulilor electorale care pune în pericol reprezentarea comunităţii maghiare în viaţa politică din România nu face altceva decât să arunce problema etnică în stradă.
În ultima vreme, senzaţia mea e că dialogul între coaliţia de la putere şi UDMR a scăzut semnificativ în intensitate. Mai mult, tonul  unor lideri USL a început să capete  nuanţe uşor naţionaliste. Iar atunci când nu există dialog între moderaţi, extremismul  începe să îşi facă reauzită vocea.
Nu cred că scandalul steagului secuiesc şi mitingul pentru autonomia Ţinutului Secuiesc sunt întâmplătoare.  Frica a funcţionat şi funcţionează mai întotdeauna ca mijloc de solidarizare. Iar atunci când politicienii din România sau din Ungaria nu mai au soluţii pentru a-şi ascunde incompetenţa în rezolvarea problemelor economice şi sociale, scot cu succes de la naftalină problema etnică. Sper ca românii şi maghiarii să fie mult mai raţionali şi să înţeleagă că dialogul este singura cale pentru buna convieţuire. Alternativa o reprezintă strada şi violenţa. Şi unii şi alţii ar trebui să pricepem că e foarte uşor să distrugi şi e foarte greu să reclădeşti buna conviețuire.
De fapt, sondajele privind relaţiile interetnice[1] din ultimii ani scot în evidenţă  existenţa unei percepţii relativ favorabile  între români şi maghiari, cu multă disponibilitate de toleranţă, în comparaţie cu atitudinea  ambelor grupuri  etnice  faţă de minoritatea romă, de exemplu. Există diferenţe clare între români şi maghiari, dar există şi similarităţi de percepţie. Nu ştiu dacă Sabin Gherman are dreptate atunci când spune că românii din Ardeal au mai multe în comun cu ungurii decât cu românii din sud, dar nu pot să nu remarc  că poziţiile  antimaghiare şi îngrijorările privind relaţia dintre români şi unguri   pornesc mai întotdeauna din Regat şi nu din Ardeal. 
Poate că românii din Ardeal au învăţat să vadă mai degrabă ce au în comun cu ungurii, nu neapărat ceea ce îi separă.  Poate că au înţeles că românii şi ungurii sunt condamnaţi  de istorie să trăiască împreună. Poate că s-au lămurit că rănile trecutului dor şi că nu trebuie sa ne uitam istoria, dar ar trebui acum să privim spre viitor.  Nu ştiu ce cred maghiarii din Ardeal, dar ştiu că separatismul şi izolarea etnică nu reprezintă  o soluţie nici pentru buna convieţuire şi nici pentru dezvoltarea locală. Şi dacă tot facem parte dintr-o Europă construită pe principiul “unităţii prin diversitate”, poate  ar trebui să aplicăm acest principiu şi aici în România. Deschiderea trebuie să vină însă din ambele părţi.
Iar noi, românii, în loc să ne inflamăm atunci când ungurii îşi arborează steagul secuiesc sau când vor o regionalizare în care şi criteriul etnic să conteze, poate ar fi mai bine să îi ascultăm, să îi înţelegem şi apoi să reacţionăm. În faţa separatismului şi a izolării poate ar trebui să răspundem  prin toleranţă,  înţelegere şi respect.  Să construim împreună (együtt) şi să se ne aducem aminte că la Alba Iulia, pe 01 Decembrie 1918, înaintaşii noştri au promis tuturor popoarelor conlocuitoare ceea ce alţii ne-au refuzat secole de-a rândul.  

Publicat în Transilvania REPORTER, 12 martie 2013


[1] Vezi studiile realizate de Metro Media Transilvania. http://www.mmt.ro/ro/portofoliu.html. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...