pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 22 aprilie 2013

O singură patrie, mai multe Românii


Au trecut mai mult de zece ani de când s-a întâmplat ca destinul meu să se intersecteze temporar cu Palatul Victoria. Era o experienţă profesională nouă şi mă simţeam motivat să dau tot ce era mai bun în mine pentru a fi părtaş la un efort aproape istoric de integrare euroatlantică a României.  Liste de priorităţi, preaderare, comunicare, transparență, acces la informaţii, participare civică, strategii - erau câteva din instrumentele mele în noua misiune pe care mi-am asumat-o odată cu schimbarea unei traiectorii profesionale. Totul părea în regulă, munceam de dimineaţa până seara ca parte a unei echipe ce vroia să fie dedicată schimbării. Credeam că e suficient pentru ca lucrurile să se schimbe în bine. Guvernul se lăuda cu  programul “Cornul şi laptele”, cu inaugurări de poduri şi săli de sport, cu încheierea negocierilor privind capitolele de aderare şi cu alte realizări. Apoi a venit o zi când, în drumul meu spre casă, din maşina de serviciu, am observat chipurile oamenilor  din troleibuz.  Erau trişti, cenuşii, fără zâmbet şi goliţi de orice urmă de bucurie. Aveam impresia că trăiesc în două Românii paralele. A fost ca un soi de dezvrăjire şi ceva s-a rupt în mine când priveam spre Palatul Victoria. Mă întrebam aproape naiv: “La ce folos o guvernare bună,  dacă oamenii o duc prost?”.
Am înţeles atunci că distorsiunea de percepţie privind România e un rezultat al perspectivei fenomenologice, prin care fiecare suntem condamnaţi să experimentăm propria realitate. Trăim un soi de polisemie a realităţii pentru că fiecare avem lumea noastră. De aceea nu există o singură Românie, ci mai multe. Fiecare are România lui!
Există o Românie a politicienilor, o lume văzută din spatele geamurilor fumurii ale bmw-urilor care se plimbă între Cartierul Primăverii, Palatul Victoria, Cotroceni, Palatul Parlamentului şi aeroportul Otopeni. În acest perimetru, dintr-o maşină cu girofar, România arată bine: spaţii verzi şi curate, drumuri îngrijite, vile somptuoase, clădiri de birouri, maşini scumpe şi oameni zâmbitori. Dacă te mişti suficient de mult în acest spaţiu, te contaminezi cu bună dispoziţie şi  chiar îţi vine să crezi că lucrurile  merg bine, că România e prosperă.  Uşor, uşor pierzi contactul cu realitatea, cu ţara de dincolo de centură şi dacă cineva încearcă să te critice, îţi vine să spui că totul e demagogie sau pură propagandă. Ţara o duce foarte bine, domnilor, iar cei care nu vor să vadă acest lucru sunt rău intenţionaţi, nu-i aşa? Atenţie, duşmanii poporului sunt  mereu la datorie!
Şi deşi Bucureştiul arată din ce în ce mai bine, adevărul e că la nici cinci kilometri de Palatul Parlamentului, în sectorul păstorit de “primarul care este”, există străzi întregi fără canalizare, unde rahatul şi apa reziduală se scurg pe străzi ca în secolul XVIII. Oamenii de acolo trăiesc într-o sărăcie lucie, iar în România lor nu mai e loc nici de speranţă. E bine însă că primarul general al capitalei visează la pasaje multiple şi autostrăzi suspendate!
Există şi o Românie a celor de după blocuri, revoltaţi pe sistemul care îi păcăleşte mereu. În România lor nu se mai primeşte nimic, pentru că marea împărţeală  nu ajunge la ei. În lumea lor totul e luptă şi nimic nu se primeşte, se ia pur şi simplu. E România celor care vor să îşi depăşească propria condiţie, a celor sătui de un destin ingrat, de reguli injuste şi politicieni plini de ipocrizie.
O altă Românie este cea a oamenilor de afaceri. E lumea celor care muncesc de la nouă la nouă, a celor care câştigă bine, au case mari şi televizoare imense, dar nu au timp să se bucure de ele.  E lumea celor care trebuie să se lupte cu birocraţia şi cu corupţia politicienilor şi a funcţionarilor, pentru a-şi proteja afacerile proprii şi a pentru a da salarii angajaţilor. E România celor pe care statul mai degrabă îi exploatează, în loc să îi încurajeze. În fond, prosperitatea oamenilor de afaceri ar însemna şi prosperitatea României.
Cei care muncesc în multinaţionale au parte de o altă Românie. Ei trăiesc un soi de normalitate  de import, construită pe o cultură organizaţională specifică firmei mamă.  În România lor lucrurile arată mai bine. Sunt bine plătiţi, motivaţi şi respectaţi pentru ceea ce fac. Dar pentru că nu mai au timp liber, pentru că pe primul loc e cariera, iar familia nu e pe lista de priorităţi, preţul pe care îl plătesc pentru această normalitate este uneori mult prea mare.
Pentru cei care muncesc la stat, România este România lor. Ei reprezintă sistemul. Ceilalţi sunt pur şi simplu toleraţi în acest spaţiu. Nu statul este în slujba cetăţeanului, ci mai degrabă invers:” Voi ceilalţi munciţi, plătiţi taxe şi impozite pentru ca noi, pretorienii şi mandarinii, să o ducem bine”. În România lor, „cine împarte, parte îşi face”.  Mulţi dintre ei au dreptul la salarii şi pensii speciale, prime de vacanţă, policlinici şi spitale cu circuit închis, concedii în vile şi hoteluri cu preţuri ridicol de mici. Şi când cineva a încercat să tulbure acest sanctuar al privilegiilor, sistemul a reacţionat destul de dur.
Despre România ţăranului nu pot spune decât că e încremenită în timp. Ca un paradox, cu cât centrele urbane par să se fi dezvoltat mai mult, cu atât mai mult par să fi sărăcit zonele rurale din jur. Pentru România rurală nu există decât un singur cuvânt: subdezvoltare. Sărăcie totală! Țăranul român este uitat de toţi. Politicienii îşi aduc aminte de el o dată la patru ani, când vin să îi cumpere votul. El nu are unde să îşi vândă produsele pentru că piaţa este ocupată de produse de import şi este controlată de intermediari. Ţăranul român este incapabil să se asocieze pentru că în România lui nu mai e loc de încredere. Pentru ţăranul român nu mai există nici o aşteptare,  România se rezumă pur şi simplu la supraviețuire.
Există şi o Românie a tinerilor fără speranţă pentru care Occidentul e singura soluţie. În România lor lucrurile nu stau chiar atât de prost pe cât se spune (părinţii se zbat să fie altfel), dar vorba multă alimentează deziluzia. Şi dacă emigrăm toţi, oare cine o să mai rămână în ţara asta?
În România celor mulţi, care nu se bucură  de privilegii, plătim milioane bune pe asigurări de sănătate, dar  bugetul de sănătate este mereu pe minus. În timpul acesta, medicii ne pleacă în străinătate pentru că sunt prost plătiţi, iar bolnavii de cancer mor pur şi simplu pentru că statul  nu vrea sau este incapabil să mai facă  faţă unui lobby al industriei farmaceutice recunoscut ca o mafie a medicamentelor. În România noastră nu sunt bani pentru pensionari, pentru medici, pentru profesori, dar sunt zeci de milioane de euro pentru un soft, ca şi cum bugetul ar fi un moft.
Mai există şi o Românie a cămătarilor, a hoţilor şi a speculanţilor, a falsificatorilor de carduri şi a cerşetorilor, a tuturor celor care profită de bunul simţ şi de civilitatea altor popoare care i-au primit ca oaspeţi. Cu paşaport de România, ei terfelesc fără jenă imaginea  acestei ţări, făcând din condiţia de a fi român ceva similar cu infracţionalitatea. Este nedrept ca, în virtutea unei generalizări aberante, milioane de români care trudesc în străinătate să fie asimilaţi cu infractorii. Străinii se uită acum bănuitor când vorbeşti româneşte şi asta nu te face deloc să fii mândru că eşti român. Într-o zi se va goli paharul toleranţei în Uniunea Europeană şi să sperăm că actele unor tembeli iraţionali şi în nici un caz patrioţi nu vor face din libertatea de circulaţie doar o amintire.
Avem o singură patrie, dar mai multe Românii. O iubim în felul nostru, o înjurăm de fiecare dată pentru că nu ne oferă atât de mult pe cât am dori. Ne întrebăm însă mult prea puţin ce ar trebui să facem fiecare dintre noi pentru ca ea să ne poată oferi mai mult.  


P.S. Asta e România pe care o văd eu. Nu trebuie să fiţi de acord cu ea! S-ar putea să greşesc, dar e România mea.


Publicat în Transilvania Reporter, 25 aprilie 2013.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...