pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 8 mai 2013

Criză de încredere în Uniunea Europeană?


În urmă cu șapte ani, în Herăstrău, se inaugura cu mare fast Monumentul Părinților Fondatori ai Uniunii Europene.  Cu steagul Uniunii Europene fluturând în parfumul florilor de mai, oficiali români și europeni au vorbit despre valorile și principiile cheie ale Uniunii Europene și despre oportunitatea istorică deschisă în fața României. S-a vorbit atunci despre libertate de circulație, democrație, despre pace și prosperitate.  Uniunea Europeană părea să fie soluția unică la multe dintre probleme românilor, iar cei mai mulți dintre români își proiectau așteptările în miracolul aderării. 9 mai – Ziua Europei  a ajuns să fie tratată ca o adevărată  sărbătoare națională și să fie  asociată în percepția publică cu apartenența noastră la familia europeană și cu participarea noastră la efortul colectiv de construcție a proiectului european.
Anii au trecut,  a venit criza economică, iar incapacitatea de a găsi o soluție de ieșire din criză  pare să fi șubrezit semnificativ și încrederea în construcția europeană.  În România anului 2012, doar 40% dintre români mai aveau încredere în UE, față de 68% în 2007. Neîncrederea românilor în Uniunea Europeană a crescut de la 20% în 2007 la 45% în 2012. Pe termen scurt, românii au învățat o lecție dură: nu există miracole în istorie, iar prosperitatea nu vine peste noapte. Acest tip de realism a fost completat și  de intervenționismul european din vara anului trecut când, în ciuda votului a peste șapte milioane de români, autorii “ loviturii împotriva statului de drept”  au acceptat  condițiile de la Bruxelles  și au ales calea coabitării cu președintele ales,  dar repudiat  prin votul popular.  Asta ar putea fi o explicație conjuncturală valabilă pentru România.
 Realitatea e că Uniunea Europeană  se confruntă cu o criză generală de încredere în aproape toate statele europene.  Astfel, după eurobarometrul din 2012[i], încrederea în UE a scăzut de la 57% în  2007 la 33% în 2012. Față de 2007, neîncrederea în Uniunea Europeană a crescut în cazul spaniolilor de la 26% la 72%, a britanicilor de la 53% la 69%, a germanilor de 47% la 59%, iar  a francezilor de la 34% la 56%.
Este mai mult decât evident că aceste curent de euroscepticism  este generat și  consolidat de incapacitatea liderilor europeni de a găsi o soluție echitabilă la ieșirea din criza economică.  Grecii, spaniolii, italienii, portughezii, ciprioții sunt frustrați și sătui de prea multă austeritate, în timp ce germanii și nordicii probabil s-au săturat să mai plătească costul supraviețuirii unor economii neperformante doar de dragul existenței  monedei unice. Ipoteza e confirmată și de datele din ultimul eurobarometru. Dacă în 2007 economiile naționale mergeau  prost pentru numai  44% dintre europeni , proporția celor care credeau același lucru  a ajuns la un maxim de 78% în 2009 (în plină criză) și a scăzut la  72% în 2012, ceea ce indică faptul că măsurile de austeritate nu au dus la o îmbunătățire semnificativă a percepției economiilor naționale. Cei mai optimiști cu privire la situația lor economică  par să fie  suedezii, austriecii și germanii, peste 65% dintre ei considerând că economia merge bine, la polul opus fiind spaniolii, grecii, ciprioții, bulgarii si românii cu un optimism cuprins între 1% și 8%.   
În urmă cu an spuneam că  Uniunea Europeană trebuie să se decidă: fie mai multă integrare și drumul către o federație, fie reîntoarcerea la statele naționale. Și chiar dacă unii lideri europeni ar dori o mai mare integrare, din păcate, euroscepticismul este răspunsul dat de mulți dintre cetățenii europeni la politica de austeritate din ultimii ani.  Unii analiști prevăd că, după alegerile parlamentare din 2014, euroscepticismul cetățenilor europeni se va reflecta în arhitectura politică a Parlamentului European și în viitoarele politici ale Comisiei Europene. Reîntoarcerea la naționalism este deja probată în alegerile locale și naționale din unele state membre. De curând, Partidului Independenței Regatului Unit (UKIP) condus de Nigel Farage (un adept al ieșirii marii Britanii din UE) s-a situat pe locul al treilea cu 22% din voturi, după Partidul Laburist (29%) și Partidul Conservator (26%) și înaintea Partidului Liberal Democrat (13%), obținând 147 de mandate de consilieri, față de doar opt la precedentele alegeri din 2009[ii].  E un semnal important pentru politicienii britanici și nu numai.
Guvernul socialist francez a anunțat sfârșitul austerității și e mai mult decât clar că există o ruptură în axa Berlin-Paris, pe care s-a clădit Uniunea Europeană în ultimii aproape  60 de ani. Politicieni din Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Cipru și din alte țări membre sunt supuși unei presiuni publice extraordinare pentru a renunța la măsurile de austeritate. Mulți se întreabă, pe bune dreptate, la ce folos austeritatea, dacă șomajul în Europa depășește 10%, iar în Spania și Grecia se apropie de 30% (în rândul tinerilor fiind peste 50%). Cât de fezabilă e politica de austeritate dacă ea nu creează locuri de muncă și generează sărăcie? Și în plus, la ce folos o Europă dezbinată  în care numai economia germană funcționează, iar celelalte economii supraviețuiesc doar pentru a salva moneda unică?
Oskar Lafontaine, unul dintre fondatorii monedei unice și fostul ministru german de finanțe, afirma de curând că scoaterea țărilor din flancul sudic al Europei din zona euro este obligatorie pentru salvarea monedei unice, precizând și faptul că “germanii încă nu au realizat ca statele din sudul Europei, inclusiv Franța, vor fi forțate de propria sărăcie să lupte, mai devreme sau mai târziu, împotriva hegemoniei germane”[iii].  
E un avertisment dur privind polarizarea în Europa și riscul constituirii Germaniei ca megapol de dezvoltare economică și putere politică, cu riscul sacrificării periferiei. Există și aici un prag critic al discrepanței, iar atunci când el este depășit, fie asistăm la migrație masivă spre centru, fie la revolta periferiei. Să ne înțelegem! Nu cred că Germania și-a propus să fie cea care duce în spate economia europeană, ea pur și simplu și-a făcut temele de casă privind reducerea cheltuielilor publice și încadrarea deficitului bugetar în limitele stabilite pentru a genera încredere. Este însă un rezultat! Se pare că ceea ce funcționează în Germania și în țările nordice nu funcționează în Sudul Europei.  Angela Merkel, promotorul politicii de austeritate,  a fost comparată pe nedrept  de către manifestanții greci cu un fuhrer al noii ordini economice europene, dar nu germanii sunt de vină că națiuni întregi au trăit zeci de ani  pe datorie din cauza indolenței și demagogiei politicienilor autohtoni.
Așadar, ce viitor va avea Uniunea Europeană în condițiile în care euroscepticismul devine o realitate vandabilă electoral și care este planul B pentru România?
Deși Uniunea Europeană se întemeiază pe solidaritate, există o discrepanță istorică între Nord și Sud și între Vest și Est.  Soluția Europei cu două viteze, ieșirea țărilor cu probleme din zona Euro ar putea fi câteva opțiuni.  Cert e că în ciuda declarațiilor privind măsurile fiscale la nivel european, nimeni nu e pregătit acum pentru mai multă integrare. Orice pas pentru a ieși din impasul economic,  instituțional și politic al Europei va fi unul de regres, de întoarcere la politica națională. Mișcarea va porni probabil de la piesele grele ale Europei: Marea Britanie, Franța sau chiar Germania.
Dacă se va renunța la politica de austeritate, pe termen scurt  e probabil ca unele economii naționale să se miște, dar pe termen lung va fi o supraviețuire pe datorie, ceea ce va face moneda unică total nefezabilă.  Și deși Germania s-a trezit într-o postură dominantă în Europa, nu e dispusă să plătească singură costul revigorării economiei europene. Teoria spațiului vital, fie el și economic, nu cred că se susține. Iar un eșec al Europei se va răsfrânge și asupra Germaniei, având în vedere că țările membre UE sunt o piață de desfacere pentru produsele nemțești.  Senzația mea e că în următorii ani cuvântul cheie la Bruxelles va fi stabilitate politică. Se vor face pași mărunți, se va negocia, se vor face compromisuri numai și numai de dragul stabilității unei construcții artificiale ce scârțăie din toate încheieturile. În timpul ăsta, naționaliștii vor căuta să profite cât mai mult amenințând cu ieșirea din uniune dacă nu vor obține ceea ce vor.
În ceea ce privește România, mulți ar spune că avem deja un destin european  și că economia noastră e mult prea euro-izată  pentru a mai da înapoi.  Adevărul e că avem un statut de periferie. Suntem mai degrabă o piață de desfacere, o colonie de consum și furnizor de resurse (atât cât mai avem). În mod paradoxal, păstrarea unui nivel scăzut de trai la periferie pare să fie o condiție a integrabilității noastre  pentru a deveni atractivi pentru eventualele investiții  de la centru.  
România a fost o afacere bună pentru Europa. Incapabilă să atragă fonduri europene decât în proporție foarte mică, țara noastră e un contributor net la bugetul european, deși ar trebui să cheltuim  mult mai mult decât plătim.  Dar nu ar trebui să îi învinovățim pe oficialii europeni pentru asta. Corupția și prostia de pe malurile Dâmboviței sunt suficiente  pentru o explicație rezonabilă.  Și mai e ceva. Pentru o mână de infractori de vitrină cu pașaport de România, suntem țara ideală pentru rolul de vinovat de serviciu pentru neputința liderilor europeni de a găsi soluții de dezvoltare economică. Românii au ajuns spaima Europei pentru că în 2014 trebuie să fie ridicate restricțiile de pe piața muncii. Un pretext ideal, nu? Aiurea!
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem noi e ce fel de președinte ar trebui să aibă România într-o Europă în care euroscepticismul va deveni din ce în ce mai agresiv ?
Un președinte naționalist ar putea proteja cetățenii români  într-o Europă în care din ce în ce mai multe voci vor avea nevoie de un țap ispășitor pentru a substitui lipsa de soluții pentru o economie obosită și din ce în ce mai necompetitivă în raport cu economiile emergente din țările asiatice. Riscul unei voci puternice a naționalismului românesc ar putea fi izolarea, instabilitatea, neîncrederea și chiar ieșirea totală a țării de pe orbita europeană și intrarea în alte sfere de influență.
Un președinte proeuropean ar asigura poate resursele necesare pentru reducerea parțială a decalajului economic și instituțional față de statele membre ale UE, cu condiția degripării și igienizării instituționale a absorbției fondurilor europene.  Pe termen scurt, având în vedere chiar euroscepticismul românilor, un astfel de președinte ar deveni poate impopular, fiind perceput ca un slujitor al Înaltei Porți. Pe termen lung, stabilitatea și încrederea în mediul politic și economic ar putea fi precondiții pentru o oarecare prosperitate.
Rămâne să vedem ce ne rezervă istoria. Între timp să ne reamintim că, în plină criză de încredere, Uniunea Europeană mai înseamnă libertate de circulație pentru 42% dintre europeni, pace și democrație pentru 20%, prosperitate pentru 12% și protecție socială pentru 9%. Sigur că e puțin și poate ne așteptăm la mai mult, dar oare cum ar fi dacă într-o zi nimic din tot ce a câștigat Europa după al doilea război mondial nu ar mai fi?

Publicat în Transilvania Reporter, 9 mai 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...