pe cărările patriei

pe cărările patriei

sâmbătă, 18 mai 2013

Imaginea României - eterna problemă


         Cristian Mungiu a reacționat mai mult decât inteligent la parodia unei televiziuni franceze în care era asimilat cu un cerșetor în fața lui Steven Spielberg. E evident că nu e deloc plauzibil și e chiar absurd ca un regizor român recunoscut și invitat ca membru al juriului Festivalului de film de la Cannes să fie un considerat un cerșetor. De aceea, sper că orice receptor cu o rezonabilitate minimală va decodifica mesajul pe dos și va considera acest episod strict în termenii unui umor reciclat în exercițiul libertății de expresie. Chiar și ambasadorul Franței în România a apreciat această comparație ca fiind una ‘total deplasată”.
        Si totuși, “S'il vous plait, Monsieur, donnez moi un euro!” nu este numai un stereotip deranjant despre români, ci o realitate percepută nu doar în Franța, ci aproape în întreaga Europă. Și de fiecare dată când astfel de știri apar în Occident, opinia publică din România se inflamează. Prima reacție, cea mai frecvent întâlnită, este cea a negării și a disocierii identitare. Televiziunile de știri renunță la corectitudinea politică și, cu riscul de a fi amendate de CNA, transmit mai mult sau mai puțin direct mesajul  “Aici nu ne vorba de români, ci de țigani!”. Reacțiile unor lideri de opinie și ale comentatorilor de pe Internet merg în aceeași direcție. E un mijloc facil și probabil reconfortant pentru percepția de sine, dar total irelevant în planul schimbării percepției externe. Disocierea identitară funcționează și în cazul unor români din străinătate. Nu demult, presa relata un caz în care o româncă din Irlanda prefera să spună că este din Republica Moldova pentru a fi mai ușor acceptată la angajare. Pentru irlandezi,  spunea ea, “dacă spui că ești român, ești considerat țigan și nu te mai angajează nimeni. Dacă spun că vin din Moldova, o să creadă că vin Rusia și e mai bine”. E o experiență  privată și nu vreau să o judec, pentru că știu că stereotipul funcționează ca un mecanism de simplificare a realității în virtutea apartenenței la o categorie și, de cele mai multe ori, e o sursă de prejudecată.  Poate că unii români vor să se protejeze de experiențe neplăcute tocmai pentru că sunt tratați cu suspiciune în baza unei percepții reale sau nu, dar în mod cert fixate asupra unei categorii.
            Ce e de făcut?
         Să dăm vina pe romi și să spunem că ei sunt responsabili pentru proasta percepție a românilor în Uniunea Europeană? Ar fi eronat pentru că infracțiunile comise de cetățenii români în străinătate nu sunt comise doar de romi, ci și de români neaoși. Sigur, există o problemă a criminalității de vitrină (cerșit, furt din buzunare etc.) și a taberelor neautorizate și insalubre de la marginea marilor capitale europene. Romii sunt ușor identificabili prin port, dar de aici până la a spune că toți infractorii cu pașaport de România sunt romi e cale lungă. Există în mod cert o problemă a integrării unor categorii de romi tradiționali, dar nu ar fi corect să folosim politica țapului ispășitor în relația cu conaționalii noștri de altă etnie, mai ales că am văzut ce înseamnă acest tip de a face politică când el a  fost utilizat pe seama românilor  în campaniile electorale din Franța, Italia și, mai nou, din Marea Britanie. În ultimii ani, românii reprezintă  vinovatul de serviciu în politicile aproape extremiste ale unor lideri politici europeni și poate ar  trebui să ne întrebăm de ce s-a ajuns la o astfel de situație.
         Să dăm vina pe presa occidentală și să ne supărăm că suntem victimele unei campanii mediatice orchestrate împotriva poporului român? Ar fi o naivitate fără margini pentru că numai un naiv ar crede în conspirații paneuropene împotriva poporului român. Dar e mult mai ușor să spui ceilalți sunt de vină, în loc să înțelegi de ce se întâmplă acest lucru.  Reacția CNA în cazul Mungiu a fost aproape penibilă și nu e singulară. Presa are libertatea  de a spune orice chiar și atunci când nu are dreptate. Decât să reacționezi prost, mai bine taci! Poate ar trebui să ieșim din propria perspectivă și să ne întrebăm de ce jurnaliștii francezi, germani, italieni sau britanici au ales să facă o astfel de știre despre România? Poate ar trebui să înțelegem cum ajung informațiile despre România în redacții și ce cunosc ei de fapt despre România?
            Să dăm vina pe cetățenii europeni pentru că nu ne înțeleg și nu ne văd așa cum credem noi de fapt că suntem? Ar fi greșit pentru că ei ne văd exact așa cum suntem în spațiul lor de percepție. Un studiu comandat de guvern în 2007 arăta că italienii și spaniolii care interacționau cu românii care lucrau în construcții sau servicii sociale aveau o percepție pozitivă în proporție de 80%, în timp ce cei care erau expuși exclusiv unui mesaj mediatic aveau preponderent o percepție negativă despre români. Cei care au fost victimele cerșitului și hoților de buzunare asociau infracționalitatea cu prezența românilor și aveau o percepție negativă. Putem înțelege de aici că oricât de puternică ar fi influența mediatică, contactul direct cu românii generează exact percepția pe care o merităm, fie ea pozitivă sau negativă.
           Să dăm vina pe guvern sau pe politicieni pentru că nu fac nimic pentru a îmbunătăți imaginea României în străinătate? Da, asta o putem face pentru că ne e mereu la îndemână. Guvernul e de vină pentru tot ceea ce nu ne convine, chiar dacă nu avem dreptate, nu-i așa? Nu am să scuz guvernul României acum, pentru că în problema imaginii de țară chiar are o mare responsabilitate. Am lucrat ani de zile acolo și am văzut cum decidenții au avut mereu o abordare reactivă în problema imaginii României, nu una preventivă sau  proactivă. A fost nevoie de cazul Mailat pentru ca ceva să se întâmple. Acum nu se mai întâmplă nimic pentru că pentru imaginea României nu sunt bani niciodată. Este jenant să vezi cum funcționarii din ambasadele noastre cerșesc pur și simplu albume, cd-uri și alte materiale despre România pentru că nu există o planificare minimală pentru a crea vizibilitate externă. Pe vremea ministrului Dâncu, după modelul american, le-am propus celor de la externe o strategie de diplomație publică pe zone de prioritate strategică, cu planuri, bugete specifice și indicatori de performanță pentru ambasade, pornind de la număr de evenimente culturale, număr de investitori atrași, articole și interviuri în presă, număr de turiști ș.a.  A rămas doar un document de sertar pentru că atunci când e vorba de diplomație publică, există mereu alte priorități. De ce ne mai mirăm atunci că imaginea României este așa cum e? Dacă vrem că străinii să vadă o altfel de Românie, atunci trebuie să le oferim un mesaj alternativ față de cel existent și să ajungem în spațiul lor de percepție prin evenimente și fapte care pot trezi interesul jurnaliștilor și pot schimba percepția actuală.
         Simon Anholt - un reputat specialist în brand de țară și identitate competitivă - a încercat în repetate rânduri să se pună la dispoziția liderilor politici români pentru a face împreună o diagnoză clară a imaginii României pe dimensiunile guvernare, investiții, export, turism, cultură și oameni, pentru a propune și construi un proiect de identitate competitivă pentru România, cu impact semnificativ asupra imaginii României. Oameni importanți au venit, l-au ascultat, au aplaudat și cam atât.
      De fapt, de ce importantă imaginea României? Pentru că ea fixează un nivel de referință pentru predictibilitate, un orizont de așteptare ce poate simplifica sau complica relațiile dintre români și străini în turism, cultură, afaceri sau în politică. O imagine de țară pozitivă ar înlătura suspiciunea și ar cultiva încrederea ca bază a relației dintre români și cetățenii altor state. Cu o imagine de țară pozitivă, multora dintre românii din străinătate nu le-ar mai fi jenă să își afirme identitatea, ba dimpotrivă. Cu o imagine de țară pozitivă, încrederea în români ar spori, iar afacerile, politica și turismul ar avea mult de câștigat.
        Dar imaginea de țară nu este doar un simplu ambalaj pe care îl vinzi prin campanii publicitare pe milioane de euro, ci un proces mult mai complex. Simon Anholt propunea  o redefinire strategică a dimensiunilor identității de țară, care să fie comunicate intern, transpuse în politici și abia apoi comunicate extern.
           Poate că înainte de percepție ar trebui să schimbăm chiar România, țara reală, nu cea virtuală. Când  ambalajul e frumos, dar produsul e mediocru  -  asta se numește înșelăciune. Dacă vrem mai mulți turiști decât au bulgarii de pildă, poate nu ar trebui  să cheltuim întâi milioane de euro pe un brand turistic, ci să investim în infrastructură, în siguranță și în calitatea serviciilor din turism. Dacă vrem mai mulți investitori, înainte de evenimentele de business din ambasade, ar trebui să reducem corupția, să simplificăm birocrația și să stabilizăm fiscalitatea. Dacă vrem ca România să aibă o altă percepție în cancelariile din Uniunea Europeană, politicienii noștri ar trebui să fie mai puțin frivoli și mai puțin corupți, mult mai predictibili și să respecte regulile clubului în care am intrat.
          În fine, poate ar trebui să nu ne mai întrebăm mereu pe cine să dăm vina pentru că România este privită așa cum e și să înțelegem că fiecare dintre noi suntem, în fond, un mic ambasador al acestei țări prin ceea ce facem, ce spunem, ce credem și ce suntem.  
             Poate ar trebui să renunțăm la disprețul de sine și la xenocentrismul aproape toxic al românilor, să ne comportăm ca o națiune, nu ca o populație. Ar trebui să ne privim în oglindă, să ne acceptăm așa cum suntem și să schimbăm ceea ce se poate schimba. Ar trebui să  reinventăm patriotismul și să ne arborăm cu mândrie drapelul fără teama de a fi etichetați drept naționaliști. Ar mai trebui să  vedem și frumosul din propria țară pentru că el există, dar îl acceptăm doar atunci când străinii care ne vizitează țara ne spun că ei văd o Românie mult mai frumoasă decât o vedem mulți dintre noi.  Poate ar trebui să luăm poziție față de cei care nu ne fac cinste și să îi sprijinim în propria schimbare, dar să ne mândrim cu ceea ce suntem. Ar trebui  să nu ne mai plângem mereu și să ne definim propriul proiect în care să credem în primul rând noi, românii, înainte de a-l face vandabil celorlalți.
            Și să nu uităm un lucru, valabil mai ales pentru politicieni: jocul de imagine completează realitatea, nu o substituie!

Publicat în Transilvania Reporter, 20 mai 2013.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...