pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 3 iunie 2013

Tristețea unui erou

De câteva zile mă urmărește imaginea militarului român rănit în Afganistan și vizitat de Barack Obama și de prima doamnă a Statelor Unite. Gestul președintelui american spune multe și fiecare poate să înțeleagă ce vrea din el. Eu unul îl apreciez ca fiind unul de excepție pentru că, simbolic, ne sugerează că nimic nu e prea mult, chiar și pentru cel mai puternic lider din lume, atunci când e vorba de a prețui  sacrificiul unui soldat. Și pentru că de data asta a fost vorba de un soldat român, gestul președintelui american a fost pentru mine cu atât mai încărcat de emoție.
După luni bune de spitalizare în Statele Unite, eroul nostru s-a întors acasă. O delegație importantă de oficiali l-a așteptat. Unii se întreabă și acum de ce eroul nostru nu a fost  întâmpinat la întoarcerea pe pământul patriei chiar de către președintele Băsescu. În căruciorul cu rotile, fără ambele picioare și fără brațul stâng, soldatul mai găsește tăria de a-și duce mâna dreaptă la tâmplă pentru a-și saluta ministrul. Vădit emoționat, ministrul apărării rostește câteva cuvinte, îi conferă o medalie, camerele îl filmează, iar națiunea poate fi acum martorul gestului de prețuire pe care statul îl face față de militarul nostru. Oficialul român gafează apoi în fața camerelor și începe a vorbi despre bani, despre sutele de mii de euro cheltuite de statul român cu spitalizarea și despre faptul că militarul va beneficia de câteva zeci de mii de euro din asigurare și din plăți compensatorii, ca și cum banii ar putea compensa o tragedie. După câteva săptămâni de spitalizare soldatul nostru se va întoarce în casa părinților, în Vrancea, unde sătenii i-au amenajat din solidaritate o pistă de beton pentru căruciorul cu rotile. Presa preia evenimentul la știri, se face audiență pe acest subiect și, după câteva zile, totul intră în uitare.
Dar eroul nostru, Florin Enache, a rămas tot fără ambele picioare și fără brațul stâng. Să sperăm că ţara care îl preţuieşte atăt de mult acum nu îl va pune peste ani de zile pe drumuri şi nu îl va chema la nu ştiu ce comisie de birocraţi pentru a-şi proba handicapul. 
El s-a sacrificat pentru țară, pentru democrație și pentru libertate, nu? Și-a dat sângele pe altarul războiului împotriva terorii, un război în care ne-am angajat și noi, ca membri ai NATO și ca parteneri de coaliție cu Statele Unite. Nu știu cât de mult se gândesc militarii români la aspectele ideologice și diplomatice ale conflictelor în care sunt angajați, dar știu că, în momentul în care îți alegi o astfel de profesie, ți se spune că prețul acestei alegeri poate fi chiar sacrificiul de sine. Nu te gândești însă că ți se poate întâmpla tocmai ție.
Ce nu pot să uit din această dramă e tristețea teribilă de pe chipul eroului ajuns acasă. În ochii lui puteai zări demnitatea și mândria de a-și fi făcut datoria, dar și disperarea unui viitor amputat iremediabil. El nu va mai putea alerga pe câmpuri, nu va mai juca fotbal niciodată, nu își va mai putea strânge în brațe copilul sau soția, nu va mai putea face multe din gesturile pe care noi, oamenii obișnuiți, le facem fără să ne gândim vreo clipă la fragilitatea vieții. Tristețea din ochii lui secați de suferință a devenit pentru o clipă și tristețea mea. Unul dintre camarazii lui de arme (cel care l-a salvat) spunea resemnat că “ Nu există nimic pe lumea asta pentru care să merite să-ţi pierzi picioarele şi mâna”.
Și totuși,  peste 20 de militari români au murit și alte zeci au fost răniți în Afganistan, într-un război ce deja durează prea mult. Nu comentez cât de justă este prezența noastră în această coaliție, dar știu că România nu a fost o țintă atractivă pentru teroriști. De curând, directorul Serviciului Român de Informații spunea că România a devenit o țintă explicită pentru terorism. Dacă rezultatul participării noastre la un război ce are loc departe de granițele noastre este vulnerabilizarea siguranței cetățenilor români aici acasă, poate că ar trebui să luăm în calcul  o retragere a trupelor române din Afganistan. Însă ministrul apărării a și anunțat deja o prelungire a misiunii militarilor români.
Dar cine știe, poate că CSAT-ul știe exact ce face, iar noi, plătitorii de taxe nu ar trebui să ne întrebăm prea mult  de ce trupele noastre execută misiuni în străinătate, cu ce rezultate, cu ce costuri și, mai ales, cu ce pierderi. În general, am remarcat că dezbaterile publice pe această temă sunt serios evitate, ca și cum nu ar fi treaba societății civile. Ba, dimpotrivă, e treaba societății civile! Pentru că dacă acest război e just, atunci militarii noștri au dreptul la o dotare corespunzătoare prin care să li se protejeze viața, iar noi, plătitorii de taxe, ar trebui să fim informați pentru a suporta acest efort de la buget. Dacă participarea la acest război nu se justifică, atunci militarii români trebuie să vină acasă. Să evităm pierderile și costurile inutile. Să reorientăm sumele cheltuite aiurea pentru apărare spre educație sau sănătate, spre cercetare și dezvoltare, spre creștere economică, iar în timp vom avea și sumele necesare pentru o dotare cu tehnică modernă a armatei. Sau poate că nu mai avem nevoie de o armată chiar atât de mare, poate ar fi mai adecvat să avem o armată mai mică, dar mai bine dotată și mai bine plătită.
Dar în absența unei dezbateri publice pe acest subiect nimic bun nu se va întâmpla, iar trupurile mutilate de bombe ale militarilor români vor continua să ajungă  în țară, acoperite de tricolor sau într-un cărucior cu rotile. Ochii goliți de tristețe ai eroului nostru vor mai privi probabil ceremonialul întoarcerii camarazilor lui pe pământul patriei, în timp ce unii dintre noi ne vom întreba dacă pentru acest război departe de țară chiar merită să mai plătești cu viața.  

Publicat în Transilvania Reporter, 05 iunie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...