pe cărările patriei

pe cărările patriei

duminică, 22 septembrie 2013

Adevărul ca iluzie

Cei mai mulți dintre noi trăim cu impresia că știm ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că avem acces la informație și că lumea este predictibilă în virtutea reprezentării pe care o avem despre ea. Realitatea e că putem fi siguri de ceea ce se întâmplă strict în spațiul nostru de experiență și interacțiune, unde totul este verificabil, deși și aici suntem condiționați de propriile credințe și prejudecăți. Dincolo de acest spațiu al experienței directe nu mai avem nici o certitudine, pentru că exigența verificabilității este substituită de cea a credibilității. Dincolo de spațiul experienței directe pierdem controlul asupra adevărului, accesul nostru la realitate fiind unul intermediat, în principal, de presă, Internet, experți și lideri de opinie. În măsura în care aceste surse de informare sunt credibile sau nu, acceptăm sau respingem ceea ce poate fi la un moment dat o aserțiune cu valoare de adevăr.
De pildă, putem accepta faptul că în Siria, regimul Assad a folosit armele chimice împotriva propriei populații în măsura în care administrația americană este credibilă atunci când afirmă că aceste fapt este real. Pe o logică elementară, ipoteza americană este plauzibilă pentru că armele de nimicire în masă erau în custodia guvernului sirian, el era cel care deținea controlul asupra depozitelor și avea și rachetele necesare pentru a le utiliza.  Dar partea americană are o problemă de credibilitate,  pentru că armele chimice au mai fost invocate ca motiv de război în urmă cu un deceniu împotriva regimului lui Saddam Hussein, dar ulterior s-a dovedit că lucrurile nu stăteau chiar așa. S-a încercat acum ca deficitul de credibilitate al Statelor Unite să fie acoperit de rapoartele experților ONU, care confirmă utilizarea armelor chimice, dar nu pot spune cine le-a folosit. Pe de altă parte, ministrul de externe rus susține că există probe clare privind utilizarea de către rebeli a armelor chimice, tocmai pentru a atrage o intervenție internațională în Siria. Unde e adevărul aici și pe cine să crezi?
Un alt exemplu: Roșia Montană. De săptămâni bune, câteva mii de oameni uzează de dreptul lor democratic de a protesta, fiind convinși în mare măsură de faptul că demararea proiectului de la Roșia Montană ar fi o catastrofă națională ecologică prin utilizarea cianurilor în procesul de prelucrare a minereului. Dar cianurile s-au folosit și se folosesc și la Baia Mare și în alte locuri din țară și totuși, până acum, nu a existat niciun interes ecologic deosebit care să scoată mii de oameni în stradă.  De ce este diferită situația acum? Unii lideri de opinie susțin că manifestanții din piață nu sunt chiar autentici, că cei mai mulți sunt creduli și au căzut din naivitate în această “toamnă românească”, iar cei puțini – care constituie nucleul activ al mișcării – sunt de fapt instrumentați de miliardarul Soros în lupta lui cu unul dintre acționarii grei ai Gold Corporation. Alții cred că introducerea temei interzicerii gazelor de șist  i-ar avea drept câștigători pe cei de la Gazprom, ceea ce ar face plauzibilă și susținerea din umbră a rușilor pentru mișcările de protest. Se mai spune apoi că proiectul de lege e neconstituțional,  pentru că ar da drept de expropriere unei firme private. Șova, promotorul proiectului din partea guvernului, susține că de fapt lucrurile nu stau chiar așa. Dar Băsescu îl declară pe Șova un incompetent și afirmă că proiectul de lege propus de guvern este neconstituțional și, cu certitudine , va fi respins de Curtea Constituțională. Din nou, unde e adevărul despre Roșia Montană  și pe cine să crezi?
Să ne luăm după ceea ce spune presa?  Greșit, pentru că jurnaliștii înșiși acceptă că au căzut examenul în mediatizarea subiectului Roșia Montană. Citiți declarațiile de pe casajurnalistului.ro  și veți vedea cum “tăcerea vinovată, comanda politică, interesele economice, cenzura, distorsiunea, salariile și contractele de publicitate” sunt argumentele proprii ale unor jurnaliști pentru a-și justifica neputința în fața unei realități dure: adevărul nu există, el se creează în redacție. În mod paradoxal, ceea ce ar trebui să fie un act de informare al presei devine de fapt un act de dezinformare prin trunchiere, omisiune, ignorare, adăugire sau parțialitate în reflectarea realității. În cazul Roșia Montană presa română și-a pierdut total credibilitatea, a devenit o presă mincinoasă chiar dacă a încercat tardiv să recupereze din tăcerea suspectă inițială prin supraexpunerea mediatică a subiectului,  în momentul în care subiectul a devenit o miză politică în interiorul USL și în relația guvern –președinte. 
Să ne luăm atunci după ce spun politicienii? Nu avem cum pentru că percepția lor se va plia întotdeauna după mizele electorale. Ponta susține proiectul cu o jumătate de gură, dar nu are curajul de a merge până la capăt. Crin Antonescu e deja în campanie electorală pentru prezidențiale și se declară împotrivă pur și simplu, fără a argumenta de ce. Băsescu speculează protestele spontane și atacă constant tot ceea ce mișcă la Palatul Victoria.  Ponta nici nu a apucat bine să se bucure de succesul mediatic al scoaterii minerilor blocați în semn de protest în mina de la Roșia Montană, că Băsescu s-a grăbit să minimalizeze acest succes, spunând că nu e mare lucru să scoți minerii dintr-o mină turistică.  Decredibilizarea e la ea acasă în cazul Roșia Montană.
Dar Guvernul încearcă să credibilizeze proiectul Roșia Montană spunând că experții se vor pronunța, iar Parlamentul va lua o decizie în cunoștință de cauză. Așadar, să ne luăm după experți. Care dintre ei? Academia Română s-a declarat deja împotriva proiectului, dar sunt multe voci care spun că nu există nici un pericol în proiectul celor de la Gold Corporation.  Pe de altă parte, dacă încerci să intri pe site-ul foarte promovat de  RMGC, descoperi că nu există informații, analize ale experților, ți se cere susținerea pur si simplu,  fără o minimă arumentare. Ce să mai crezi atunci?  Și dacă tot e vorba de credință,  fără să i-o ceară nimeni, până și Biserica Ortodoxă s-a băgat  în seamă și se declară împotriva proiectului.  Numai oamenii din Roșia Montană ies în stradă pentru că vor locuri de muncă, dar și aici  teza este decredibilizată, oponenții proiectului spunând că promisiunea e o mare păcăleală, fiind vorba de numai câteva zeci de locuri de muncă, nu de câteva sute așa cum s-a spus, pentru că cei mai mulți dintre viitorii angajați de la Roșia Montană vor fi specialiști nerecrutabili de pe piața locală.
Câteva concluzii se impun după aceste exemple!
Adevărul nu contează în comunicarea publică, cel puțin nu în forma lui de adevăr de tip corespondență. Adevărul se creează prin modul în care definești o anumită situație ca fiind reală sau nu. În rest, media este cea care duce jocul mai departe. Ceea ce contează cu adevărat este dimensiunea pragmatică a comunicării, modul în care atitudinile și comportamentul opiniei publice pot fi influențate în raport cu anumite interese economie sau politice. Politicienii și liderii marilor corporații nu sunt interesați de adevăr, ci mai ales de spirala tăcerii, de crearea normei perceptive și a  conformității informaționale. Dacă  se creează un curent majoritar de opinie ce ne dictează cum să definim și să interpretăm realitatea, atunci politicienii și liderii corporațiilor cred că pot dormi liniștiți pentru că interesele lor sunt protejate.
Asta teoretic, pentru că supremația televiziunii în comunicarea publică pare serios amenințată de influența rețelelor sociale. Ele au dovedit că au puterea de a defini situații și de a valida în rândul membrilor lor ceea ce poate fi acceptat sau nu ca fiind realitate. Mai mult, rețelele sociale au dovedit că au capacitatea de a solidariza, de a mobiliza zeci de mii de oameni pentru o cauză. Când poți defini o situație independent de canalele media și poți mobiliza zeci de mii de oameni ignorând centrele de putere politică tradiționale, netocrația își probează forța și devine un factor demn de luat în seamă în ecuația puterii.  Mă întreb însă, oare câți dintre politicieni pricep asta.
Poate că  politicienii nu iubesc comunicarea publică, dar în democrație sunt obligați să o facă pentru că este singura cale prin care pot obține voturi. Frumusețea democrației stă în pluralism,  în faptul că mai mulți actori, fie ei politicieni sau jurnaliști, pot defini adevărul cum vor ei. Ei ne spun adevărul lor, nu neapărat adevărul nostru. Sigur ca dezinformarea, așa cum am văzut,  poate exista și aici, dar spre deosebire de o societate închisă unde adevărul se decretează, acum avem cel puțin libertatea și poate chiar responsabilitatea de a alege din variantele de adevăr propuse pe ceea pe care o considerăm de cuviință. Ceea ce nu e deloc ușor!

Publicat în Transilvania Reporte, 23 septembrie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...