pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 31 octombrie 2013

Despre români

De curând, un prieten grec a fost nevoit să se mute din România undeva în Vest. Cu lacrimi în ochi, luându-și rămas bun de la cei apropiați, ne spunea că avem o țară extraordinară, cu oameni minunați și cu un potențial fantastic de dezvoltare. Pentru el România a fost un soi de El Dorado.  Aici și-a realizat  visul și după 20 de ani o parte din sufletul lui se va lega mereu de România. “Voi, românii, spunea el,  sunteți extraordinari! Sunteți muncitori, creativi, sensibili, inteligenți și mult mai serioși decât alții. Păcat că politicienii voștri fac aceleași erori pe care le-au făcut și politicienii greci de aproape 30 de ani. Promit prea mult, fac prea puțin, se împrumută aiurea și  va veni o zi când va trebui să vă plătiți datoriile, așa cum face Grecia acum. Și atunci nu o să vă fie deloc ușor!
Într-un alt context, un iordanian stabilit de foarte mulți ani în România asculta câțiva români ce își plângeau reciproc de milă, spunând cât de rău e în România și cât de bine ar fi dacă s-ar schimba una  sau alta. După câteva momente de tăcere, l-am auzit pe iordanian izbucnind:” Băi sunteți niște proști. În țara asta e foarte bine, voi nu vă dați seama. Aici poți să faci afaceri. Eu cu banii de aici îmi țin familia din Iordania și pe sora mea din America. Nici nu visam vreodată să fac așa ceva. Așa că nu vă mai tot plângeți, dacă vreți mai mult,  puneți mâna și faceți ceva! Ce tot așteptați să vă dea cineva ceva, nu vă dă nimeni! Schimbați voi România, nu așteptați să vină alții! ”.
Se spune că după al doilea război mondial, un general german ar fi fost întrebat cu cine ar merge din nou la luptă dacă ar fi război. “Cu ... românii!”,  ar fi spus neamțul. “Românii au un curaj aproape nebun și sunt devotați și disciplinați pe câmpul de luptă, cu o singură condiție: să fie conduși de …. un ofițer german”.  Povestea mi-a amintit apoi de alte relatări ale expaților  sau ale altor străini cu care m-am mai întâlnit, toate confirmând aceeași impresie despre potențialul românilor: “Românii sunt foarte eficienți dacă sunt bine conduși”, “românii se integrează foarte bine în echipe multinaționale”,  “luat individual, românul este foarte bun”, “voi, românii sunteți mult prea servili față de străini”, “românii au o problemă ca echipă, comunitate ș.a.m.d.”.
Cele trei istorioare au mai multe în comun. În primul rând, ele provoacă o scoatere din context a percepției curente pe care românii o au despre ei înșiși. Suntem intoxicați de presă, de politicieni, de prieteni, de propriile stereotipuri și prejudecăți  și ajungem să nu mai vedem deloc partea frumoasă a lucrurilor. Percepția negativă despre noi înșine ajunge să fie percepția dominantă, ceea nu e în regulă. De aceea, cel puțin pentru mine, din când în când ieșirea din context e aproape obligatorie.  Când vreau să îmi normalizez percepția despre propria-mi țară sau despre români prefer o vizită în străinătate, o săptămână fără știri și fără invectivele politicii românești sau o conversație cu un străin. E ca un soi de duș rece. Și apoi, încep să văd România altfel. 
În al doilea rând, străinii remarcă foarte bine atitudinea fatalistă, pesimismul aproape patologic al românilor. Exagerăm mereu când e vorba de țara asta, ne place să ne plângem și să criticăm. Ei mai  văd destul de clar că avem așteptări foarte mari de la politicieni, dar nu ne place să ne implicăm deloc.  Preferăm pasivismul, ne place să stăm pe margine pentru că e mai comod și apoi ne mirăm și ne plângem că proștii și oportuniștii ajung să preia frâiele puterii și să facă regulile jocului. Dar așa se întâmplă când cei buni sau cei onești stau pe margine. În schimb, avem mereu pretenția ca lucrurile să meargă bine.
În al treilea rând suntem foarte bine apreciați ca indivizi. Mulți dintre români fac o figură excelentă în străinătate, se integrează de minune și sunt apreciați profesional, indiferent dacă e vorba de medici, ingineri, IT-iști, infirmiere, constructori sau alte meserii. Cei mai mulți dintre români fac treabă bună și asta e o realitate. Avem însă o problemă când sunt mai mulți români la un loc. Apar conflicte, orgolii, iar ca echipă suntem disfuncționali, iar această disfuncționalitate de la nivel de grup este transpusă și la nivel de comunitate sau națiune. Efectul este unul previzibil: democrația românească nu funcționează ca în alte țări. Oamenii nu conștientizează forța comunității sau a națiunii, suntem de cele mai multe ori o masă de indivizi care vorbesc aceeași limbă, au aceleași obiceiuri, aceeași religie, dar nu putem să ne agregăm ca o singură entitate capabilă să își definească și să își apere propriile interese, pornind  de nivel de stradă, cartier, comună, oraș, regiune sau națiune. Avem mereu nevoie de altcineva să o facă pentru noi, preferabil un străin sau cineva care nu e român. V-ați întrebat vreodată de ce politicienii români din secolul 19 au invitat dinastia de Hohenzollern să preia destinele României? Sau de ce neamțul Klaus Iohannis  câștigă mereu alegerile din Sibiu cu voturile românilor?
Pentru că românii și-au pierdut încrederea în români. Ne agățăm cu disperare de tot ceea ce e neromânesc ca o ultimă speranță de salvare. Nu mai avem încredere în noi. Nu mai avem încredere în politicieni și în instituții. Ori fără încredere nu poți construi nimic. E o stare de fapt, e un rezultat al dezamăgirii pentru că statul român nu funcționează ca în alte țări. E măcinat de corupție, birocrație și ineficiență. Oferă servicii publice de proastă calitate. Statul e total dezinteresat de cetățean pentru că el, plătitorul de taxe, e doar un sclav, iar mandarinii sunt stăpânii. Uitați-vă cum sunt tratați românii în sediile administrațiilor fiscale și atunci o să înțelegeți mai mult.  Uitați-vă  cum actualul guvern nu găsește altă soluție decât să îi împovăreze și mai mult pe cei care își plătesc taxele, în timp ce evazioniștii dorm liniștiți pentru că statul e fie corupt, fie nu e în stare să își colecteze propriile taxe!  Uitați-vă la ce promit și ce fac politicienii după ce ajung la putere! Lipsa de încredere e și un rezultat al demagogiei, al mediocrității celor care ne reprezintă, dar și a mediocrității celor care votează sau a neimplicării celor care nu mai votează deloc.  Românii au sperat mereu că prin vot politicienii vor fi altfel, dar de cele mai multe ori s-au dovedit a fi la fel: mărunți,  demagogi, gata să își umple buzunarele și total dezinteresați de soarta acestei țări. Democrația din România funcționează jalnic și pentru că nu avem încă o cultură civică și politică care să producă altceva decât ceea ce avem pe scena politică. Dar nu putem renunța la democrație doar pentru că cei care o pun în scenă o fac foarte prost. Și chiar dacă Uniunea Europeană îi mai trage pe politicieni de mânecă atunci când o iau razna, ea nu se va putea substitui deficitului de responsabilitate și de încredere al românilor în politicieni și în instituții. Schimbarea trebuie să vină tot de la noi, de la români. Dar cum să reconstruim încrederea în noi, dacă nu ne implicăm?
Oare de ce românii pot construi ceva sau sunt disciplinați numai dacă se supun unei autorități externe? Cred că cei mai mulți dintre noi nu sunt capabili să internalizeze norma, să se comporte ca atare pentru că sunt convinși că așa e bine. Cei mai mulți dintre români preferă să respecte norma atât timp cât există un factor exterior de coerciție. Uitați-vă la semafor: dacă e roșu și nu vine o mașină, cei mai mulți dintre pietonii români preferă să treacă strada. Lucrul acesta îl veți vedea foarte rar sau deloc în Germania, Olanda, Danemarca sau Marea Britanie.
Un prim punct de plecare ar fi educația. Sistemul nostru educațional a rămas încremenit în trecut. Accentul cade pe conformism, nu pe conformitate, pe o educație de gen stimul-răspuns, pe un comportament dezirabil în prezența unei autorități, nu pe internalizarea normei în arhitectura proprie de dezvoltare a fiecăruia. De aceea, când dispare autoritatea sau factorul de coerciție, dispare și comportamentul dezirabil sau funcțional. Poate și comunismul e de vină, poate că din cauza asta ne comportăm ca o gloată, dar refuz să cred că națiunea română poate construi ceva doar atunci când e condusă de o mână forte, de o autoritate capabilă să inducă frica pentru a impune norma.  Pentru că fără internalizarea normei nu există responsabilitate. Și atenție! Copiii de azi vor deveni adulții de mâine și ei vor acționa ca atare. Se vor conforma dacă va exista o autoritate puternică, nu din convingere. Vor fi mereu dependenți de autoritate și incapabili de autoresponsabilizare. Dacă vrem să schimbăm asta,  educația actuală trebuie să renunțe la centrarea pe tot ceea ce crede sistemul că e important, să nu trateze copilul, elevul sau studentul ca pe un obiect al educației, ci ca pe un subiect cu nevoi proprii de dezvoltare, ca pe un partener în actul educației. Educația trebuie să renunțe la obsesia conformismului față de normă, la memorarea și reproducerea inutilă de informații și să creeze competențe pentru viață.  Trebuie să renunțăm la obsesia controlului, să încurajăm și să avem mai multă încredere în capacitatea fiecăruia de a se implica și de a învăța să își asume și să își construiască propriul destin, individual sau colectiv. Forța comunității, puterea votului, lucrul în echipă și leadership-ul ar trebui să se învețe și să se practice încă de pe băncile școlii.

În felul acesta, poate că într-o zi românii vor deveni cetățenii care vor înțelege că puterea unei democrații stă în primul rând în responsabilitate și implicare, nu în dependență față de stat, nu în liderul salvator, nu în expectativă și blamare continuă. Și poate că astfel nu vom mai avea nevoie de străini pentru a garanta un leadership de calitate, poate că dintre români vor apare și politicieni responsabili, lideri adevărați, capabili de viziune, în care să poți avea încredere, oameni care pot  motiva și mobiliza o națiune sau o comunitate, nu demagogii de azi, obsedați de control și incapabili să facă altceva decât să redistribuie sărăcia. Pentru că azi avem exact liderii pe care îi merităm. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 01 noiembrie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...