pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 21 octombrie 2013

Efectele perverse ale unei aberații politice

Sunt un decrețel. Fac parte din generația celor care s-au născut în mod cert din iubire, dar într-un context politic de stimulare a natalității. Așa au gândit atunci specialiștii și activiștii de partid. Țara avea nevoie de fii și fiice pentru a face față unei industrializări menite a duce România “pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație”.  Și atunci, conducerea de partid  și de stat a zis că e mai bine să decidă ea când e cazul ca cetățenii să aibă un copil. Și a interzis avortul. Rezultatul a fost unul spectaculos. Numărul nou-născuților s-a dublat în primii ani, iar succesul demografic al României era prezentat cu același zel cu care era prezentată producția de grâu la hectar sau creșterea numărul de porcine: ”S-a născut cetățeanul cu numărul 20.000.000. Acum suntem 23 de milioane”. Victorie socialistă pe toate planurile! Patria s-a umplut de copii, dar după aproape o decadă, numărul lor a început ușor să scadă pentru că oamenii au găsit soluții. Din nefericire, mii de femei au murit căutând soluții în acel context în care statul își trata cetățenii  ca pe niște vite gata de reproducere de dragul unui vis megaloman.
Anii au trecut, decrețeii au crescut și tocmai când erau pregătiți să intre în câmpul muncii pentru a pune osul la consolidarea “societății socialiste multilateral dezvoltate”, “epoca de aur” s-a sfârșit. Primul lucru pe care l-au făcut noii decidenți în zorii libertății post-comuniste a fost să abroge această aberație legislativă, prin care statul  îi lua cetățeanului dreptul de a decide pentru sine când era cazul sau nu să aibă  un copil. Decrețeii însă au rămas.
Apoi a venit tranziția. Întreprinderile comuniste s-au desființat și mulți dintre cei care aveau un loc de muncă s-au trezit șomeri. Primul șoc al libertății era că statul nu mai avea grijă de tine, nu îți mai promitea nimic din ceea ce fusese la un moment dat o centură de siguranță: un loc de muncă și o casă. Oamenii din diverse generații, inclusiv decrețeii,  s-au trezit într-o lume în totală schimbare și puternic marcată de incertitudine. Libertatea avea să aibă prețul ei. Unii dintre ei s-au adaptat și au învățat să supraviețuiască aici, în România. Alții au luat drumul pribegiei. Și deși demografi renumiți au prognozat  că vom ajunge la 19 milioane prin 2030, recensământul de anul din 2012 ne-a făcut o mare surpriză. Suntem 19 milioane acum, nu în 2030!  
Natalitatea a scăzut puternic pentru că statul nostru e dispus să plătească mai mult pentru întreținerea unui câine comunitar decât pentru un copil. Familiile de români cu mare greutate mai fac câte un copil din cauza veniturilor mici, iar cei educați și cu venituri mari sunt preocupați mai mult de carieră și amână acest moment cât mai mult cu putință. Există și unii care au foarte mulți copii, ei sunt în general săraci, slab educați și văd în alocația de stat pentru copii principala sursă de venit. Copiii lor sunt condamnați la statutul de asistat social în aceste pungi de sărăcie.
50% din tineri vor să emigreze în străinătate pentru că lipsa locurilor de muncă și veniturile foarte mici îi aduc în pragul disperării. De altfel, câteva milioane de români  se află deja  în străinătate, ceea ce poate fi o soluție pe termen scurt la lipsa locurilor de muncă și derobarea statului de la un efort de asistență socială, dar nimeni nu își pune întrebarea care sunt efectele acestei migrații pe termen lung. Politicienii noștri nu se gândesc că tinerii emigranți români ar putea fi buni plătitori  de taxe, contributori la sistemul nostru de pensii sau la cel de sănătate aici, nu în străinătate. Dar unii tineri nu mai au răbdare cu situația din România, aici  e prea multă corupție și demagogie, prea multă sărăcie, locurile de muncă nu vor să se nască, iar veniturile întârzie să mai crească. De aceea, alegerea lor de a pleca este perfect rațională.
Dar dacă tinerii pleacă, dacă familiile de români cu greu mai fac câte un copil, spre ce ne îndreptăm? Cum va arăta oare România peste 20 sau 30 de ani?  Unele proiecții demografice estimează că în 2050 aproape doi din trei români vor avea peste 65 de ani, iar  o persoană ocupată ar trebui să întrețină opt pensionari. Va fi  posibil așa ceva pe actualul sistem pay-as-you-go, ce mizează pe solidaritatea între generații?  Categoric, nu.
Să revenim la decreței, la această aberație demografică creată prin decretul 770 din 1966. Ei sunt acum în forța ocupată și reprezintă grosul contributorilor la sistemul de pensii și de sănătate, ceea ce e foarte bine, ar spune unii. Pe baza principiului solidarității între generații, ei îi întrețin în mare măsură pe cei 5,4 milioane de pensionari. După 2030, decrețeii nu vor mai fi contributori și vor intra în rândul beneficiarilor sistemului de pensii. Și dacă azi avem 10 pensionari la 7 persoane ocupate, după 2030, când numărul pensionarilor va trece de 7,5 milioane, iar numărul contributorilor va scădea de la 4,3 milioane la 2,5 milioane, vom avea probabil cel puțin 3 pensionari la o persoană ocupată.  Este mai mult decât clar că actualul sistem de pensii nu va putea face unui vârf de sarcină  creat de generația decrețeilor.  Pe actuala logică, sistemul va intra în colaps. Nu se va mai putea asigura același nivel al pensiilor ca în prezent, cu un punct de pensie situat la 45% din salariul mediu pe economie. Pensiile vor ajunge undeva la 15% din salariul mediu, ceea ce ar putea fi cu mult sub pragul coșului minim de subzistență. Vom asista probabil la drame individuale și mișcări sociale de amploare, dacă nu se iau măsuri din timp.
În timpul acesta politicienii noștri tac sau promit mărirea pensiilor, probând un populism regretabil și o centrare exclusiv pe prezent a actului politic. Cu excepția unor încercări mai mult eșuate de a mai rezolva, în urmă cu câțiva ani, ceva din  presiunea actuală pe sistemul de pensii,  nu am auzit decât declarații de genul: “vom mări pensiile, vom corecta ce au stricat alții”. Cu o astfel de logică, drumul spre dezastru e aproape sigur.
Și pentru că decrețeii reprezintă o aberație născută dintr-o decizie politică, e tot datoria politicului să gestioneze din timp un posibil dezastru social. Respect generația pensionarilor de azi, dar pentru a nu nenoroci definitiv generația copiilor și nepoților noștri, poate că ar fi cazul ca ceea ce reprezintă contribuția actuală a decrețeilor la fondul de pensii să nu fie consumată integral acum în numele solidarității între generații, iar o anumită parte să intre într-un fond de acumulare de corecție, care să susțină în viitor vârful de sarcină pe bugetul de pensii după 2030. Poate că în numele solidarității, ar mai trebui să dispară și privilegiile pentru magistrați sau pentru alte categorii socio-profesionale care pretind pensii speciale. Pe aceeași logică, pretențiile unor lideri sindicali care vor ca pensiile unor categorii profesionale să ajungă la 80% din valoarea ultimului salariu sunt cu atât mai aberante.
Eu unul aș vrea ca noua generație de politicieni, cea care va prelua frâiele țării în anii ce vin, să fie mult mai rațională, să nu mai cadă în păcatul populismului și al demagogiei. Aș vrea să spună adevărul și să fie mult mai pragmatică, chiar cu riscul de a fi impopulară. Să spună adevărul despre acest stat aproape falimentar în problema pensiilor și a sistemului de sănătate și să găsească soluții fezabile. Să lase economia să funcționeze singură într-un mediu mai puțin birocratic, mai puțin corupt și cu mai puține taxe. Atunci locurile de muncă vor veni poate de la sine. Să nu mai încurajeze emigrația, în special a tinerilor și să investească în inteligență și în educație pe termen lung. Coreea de Sud e un exemplu de succes. Să le spună românilor că statul nu îi mai poate ajuta la nesfârșit, să îi învețe pe români  să nu mai stea cu mâna întinsă și să își asume propriul destin. Să nu mai promită ajutoare sociale de dragul voturilor și să încurajeze munca și inițiativa, nu lenea și dependența față de asistența socială. Iar decrețeilor, să le spună, pur și simplu, că nu le mai poate asigura o pensie decentă și că e cazul să își facă  o pensie privată sau să își pună banul la ciorap.

Pe scurt, aș vrea ca politicienii noștri să gândească prospectiv și strategic, nu haotic, mărunt și superficial. Aș vrea ca ei să își asume riscul unor decizii majore și să nu mai creeze aberații ale căror efecte vor sta în viitor pe umerii copiilor și nepoților noștri. Dar poate asta e mult prea mult. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 23 octombrie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...