pe cărările patriei

pe cărările patriei

marți, 5 noiembrie 2013

Biserica din noi

Un studiu IRES ne arată că peste 90% din români cred în Dumnezeu, în existența sufletului și  în îngeri. Și totuși, doar unul din cinci români merge în mod regulat la biserică. Ceilalți preferă probabil o relație personală cu Dumnezeu. Biserica se bucură de încrederea publică a doi din trei români. E o instituție respectabilă față de multe altele, dar cota ei de încredere a scăzut constant în ultimii ani de la 85% la 64%. E o schimbare semnificativă de percepție, ce ne confirmă că nici Biserica ortodoxă română nu poate fi ocolită de impactul mediatizării unor scandaluri din interiorul ei sau în legătură cu ea.
După ’89 am demolat fabricile și uzinele construite de generația părinților noștri, dar am început să ridicăm biserici într-un ritm ce pare o răzbunare în fața istoriei recente, când bisericile au fost demolate sau mutate pentru a face față cartierelor muncitorești. Azi avem peste 18000 de biserici în România. La cinci biserici noi, s-a construit doar o singură școală nouă. Piesa cea mai importantă din acest efort frenetic de a ridica lăcașuri de cult este Catedrala Mântuirii Neamului. Peste ani și ani de zile, numele patriarhului Daniel va rămâne în istorie legat pentru eternitate de monumentala clădire ce o va concura pe cea a Parlamentului. Catedrala Mântuirii Neamului va fi un soi de kilometru zero al ortodoxismului românesc, punctul din care credința ortodoxă va radia peste întreaga națiune.  Sacrificiile construirii ei vor fi date uitării, la fel cum s-a întâmplat și în cazul marilor catedrale catolice atât de mult admirate azi.
Și totuși, ridicăm ziduri, dar distrugem biserica din noi. Așa mi-a spus odată un preot de țară din Ardeal. “Pentru realizarea acestui vis megaloman, distrugem tot. Preoții nu se mai ocupă de partea spirituală a bisericii, au devenit colectori de biruri sau donații, agenți de vânzări pentru lumânări, icoane, cărți și calendare bisericești. Bani, bani, bani și iarăși bani! Asta ni se cere. Oamenii cu vocație, cu har nu mai sunt prețuiți, un preot bun e cel care aduce bani. Facem trafic cu speranțele oamenilor. Spre ce ne îndreptăm? Ridicăm ziduri, dar distrugem biserica din noi”. 
Nu știu cât de reprezentativ e punctul acesta de vedere pentru slujitorii bisericii ortodoxe, dar e un semnal. Am mai stat de vorbă și cu unii primari de comune, care au confirmat existența unei  presiuni privind colectarea de bani pentru Catedrala Mântuirii Neamului. De pildă, se spune că episcopii vin să sfințească o biserică numai dacă primesc câteva mii de euro donație pentru mega-proiectul patriarhal. Se spune, dar nu știm dacă e și adevărat. Dar simplul fapt că oamenii au suspiciuni de acest gen mă face să cred că potențiala viciere sub semnul banului a corpului bisericesc și a relației dintre biserică și credincioși pare să fie plauzibilă. Nu știu dacă prelați au uitat sau nu lecția intrării în templu a lui Iisus, dar știu că Biserica ar trebui să fie o poartă spre credință, un spațiu de rugăciune, o cale spre comuniunea cu Dumnezeu și atât. Obsesia pentru arginți nu e un lucru bun. Banul e întotdeauna ochiul dracului și strângerea de comori în cer, nu pe pământ ar trebui să fie un deziderat valabil și pentru oamenii bisericii, nu doar pentru credincioși. Dar preoții sunt și ei oameni, au slăbiciunile lor, iar poporul român a găsit în înțelepciunea lui soluția la această disonanță etică: “să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Nu prea sunt de acord cu această zicală populară pentru că preotul ar trebui să fie un model de comportament în comunitate, iar biserica, un izvor de morală. De aceea, impostura în sutană e impardonabilă.
Am cunoscut de-al lungul anilor preoți extraordinari, cu dedicație pentru ceea ce fac, oameni  capabili să îți insufle iubirea față de Dumnezeu cum puțini știu să o facă.  Pentru ei oamenii au fost și sunt dispuși să iasă în stradă și nu puține au fost cazurile în care comunitățile s-au opus unor decizii venite de la mitropolie, prin care preotul satului era înlocuit de un altul agreat de la centru.  Mulți dintre preoți sunt iubiți de-a dreptul pentru că au har, sunt cinstiți, știu să adune comunități în jurul lor și sunt adevărați lideri locali. Dar există și oportuniști cu patrafir care nu au nimic de-a face cu vocația de preot. Pentru ei a fi preot e doar o meserie, o sursă de profit și atât. Am auzit unele legende despre modul în care se iau examenele în facultățile de teologie sau despre cât mai costă o parohie prin București sau aiurea. Ulterior, sumele plătite se recuperează tot pe seama credincioșilor. Prefer să cred că sunt simple legende, deși la cât de coruptă e țara asta, mi-e greu să cred că biserica a fost ferită de o astfel de ispită.
În ultimii ani au existat însă mai multe scandaluri de corupție pe seama unor reprezentanți ai bisericii. Am remarcat o atitudine destul de ostilă a reprezentanților patriarhiei față de presă. De fiecare dată când jurnaliștii scriu despre preoți sau prelați, totul e interpretat ca un atac murdar la adresa bisericii. Biserica ar trebui să fie mai tolerantă și mai transparentă. Când arhiepiscopul Tomisului a promis unui jurnalist sub acoperire că îl va ajuta să fie preot pentru câteva mii de euro, mesajul public a fost că totul e o înscenare. Înscenare sau nu, tentația mitei a existat. Ulterior, înaltul demnitar a mai fost acuzat de corupție, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Patriarhia română nu se grăbește să își facă curățenie în propria curte, iar personajul în cauză e în același scaun. Ne mai mirăm apoi că încrederea în Biserică începe să scadă. Un alt scandal a fost cel al cimitirelor private, când biserica a amenințat inițial că nu va oficia ceremonii de înmormântare pentru cei care își cumpără locuri de veci în cimitirele private. De fapt, problema o reprezenta concurența și pierderea monopolului asupra concesiunii locurilor de veci. Moartea a devenit o afacere bună, nu? Ultimul scandal e legat de recomandarea patriarhiei pentru credincioși de a folosi pentru pelerinaje centrele de turism ecumenice înființate de biserică, agențiile de turism obișnuite neavând “binecuvântarea patriarhiei” pentru  a organiza vizite de pelerinaj.  Și aici e vorba de bani, nu de altceva.
E drept că sub autoritatea noului patriarh, biserica ortodoxă română a înflorit financiar.  Biserica are acum zeci de mii de hectare de pădure și teren arabil, clădiri importante, trusturi de presă și afaceri cu profit de milioane de euro. Presa susține că numai la Sfânta Parascheva ar fi fost încasate peste 2 milioane de euro pe cruciulițe, icoane și alte obiecte de cult. Nici bunăstarea preoților nu poate fi ignorată. Unii dintre ei stau în case noi și au mașini scumpe. Alții nu pot fi mai bogați decât comunitățile pe care le păstoresc. Dar până unde poate merge mercantilismul în sutană? Și cât de mult mai vrea biserica ortodoxă să acumuleze și să își întindă tentaculele într-un spațiu ce în alte țări e de mult secularizat? Care vor fi pe termen lung efectele iubirii fariseice pentru arginți asupra credincioșilor? Mai e biserica ortodoxă un factor de modernizare a acestei națiuni sau nu? Iată câteva întrebări al căror răspuns va trebui să îl dăm la un moment dat.

Oamenii de rând vin la biserică pentru că ei cred că biserica e o poartă spre credință. Însă credința stă în noi, nu în zidurile patriarhului. Cei care sunt mai puțin practicanți își aduc aminte de divinitate și de biserică atunci când conștientizează finitudinea sau experimentează slăbiciunea. Toți vin cu inima deschisă și adesea își pun sufletul în palmele preoților pentru că astfel cred că mai pot avea o rază de speranță. Speranța de a fi mai bun sau de a nu mai fi bolnav.  Speranța de fi iubit, iertat sau de a fi salvat. Cei mai mulți dintre preoți știu că speranța nu se vinde pe arginți. Dar oare cât mai costă un dram de speranță în dealul Mitropoliei? 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 06 noiembrie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...