pe cărările patriei

pe cărările patriei

vineri, 22 noiembrie 2013

Oameni şi destine

Circulând cu maşina pe străzile oraşului, mi s-a întâmplat uneori să mă întreb ce anume a făcut ca destinul meu să fie diferit de cel al unui cerşetor sau al unui om al străzii. De ce aş fi eu mai bun decât cel care, cu mâna întinsă, îşi exhibă infirmitatea la semafor sau cel care, prin spălatul parbrizului, îmi dă de înţeles că ar trebui să îi ofer ceva în schimbul acestui serviciu nu foarte dorit ? Răspunsul mi l-am dat de unul singur. Nu sunt mai bun decât el, dar, sociologic vorbind, s-a întâmplat ca familia, şcoala şi grupul de prieteni să mă împingă pe o altă traiectorie şi să am acum, ca mulţi alţii, o profesie, o casă şi o familie. Dar putea fi şi altfel! Spun asta în deplină cunoştinţă de cauză pentru că, atunci când aveam zece ani, am intrat într-un anturaj periculos, într-o gaşcă ce într-o zi, din pur teribilism, a spart toate geamurile creşei de cartier. Şi totul s-a petrecut de dragul unei întreceri copilăreşti în aruncarea cu piatra pe fondul sunetului cristalin al geamurilor devenite cioburi. Un cetăţean responsabil a anunţat autorităţile, am fost prinşi şi au urmat consecinţele: o amendă destul de mare, plata daunelor şi scăderea notei la purtare. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, ni s-a aplicat şi o corecţie în cel mai pur stil comunist, printr-un ritual de plimbare în curtea şcolii cu un carton legat de gât, pe care scria: ”Elev rău. Nu vorbiţi cu el!”. După acest eveniment nefericit, mi-am băgat minţile în cap şi am devenit un băiat cuminte, poate mult prea cuminte. Societatea m-a disciplinat, dar unii dintre amicii mei din copilărie au rămas la fel. După ani buni, am aflat că unii dintre ei abia terminaseră liceul şi aveau destul de frecvent probleme cu miliţia. Eu mi-am urmat calea, am devenit militar, apoi sociolog, iar azi sunt exact ceea ce sunt. Aş fi putut fi mai mult, dar, în aceeaşi măsură, şi mult mai puţin.
Dincolo de influenţa familiei, a şcolii, a cărţilor pe care le-am citit, a efortului şi a determinării personale în urmarea aspiraţiilor proprii, cel mai mult au contat oamenii pe care i-am întâlnit. Dacă există persoane care te pot trage în zona întunecată a destinului, la fel de adevărat e că pot exista unele care te pot salva sau îţi pot arăta calea în momentele cheie ale vieţii.  Eu, unul, am avut şansa de a întâlni astfel de oameni. Unii dintre ei mi-au fost profesori în facultate, alţii mi-au devenit şefi sau prieteni, dar diferenţa pe care ei au făcut-o mereu faţă de ceilalţi a stat în faptul că au ştiut cum să descopere în mine şi să valorizeze ceea ce eu nici nu credeam vreodată că există. Ei m-au încurajat să îmi urmez calea, mi-au dat certitudini atunci când eram plin de îndoieli şi mi-au sugerat să adopt schimbarea atunci când simţeam nevoia de schimbare. M-au susţinut în momente grele şi m-au călit în focul vieţii, lăsându-mă să mă ard sau să mă conving de propriile erori atunci când cu încăpăţânare acţionam altfel. Ei m-au împins dincolo de limită şi mi-au spus mereu că pot mai mult. M-au tratat cu generozitate, fără să îmi ceară vreodată ceva în schimb. M-au învăţat să văd ce e mai bun în cel de lângă mine pentru că celălalt nu este altceva decât oglindirea propriei noastre fiinţe. Ca nişte îngeri păzitori, mentorii mi-au îndrumat calea, m-au ajutat să o descopăr. Lor le datorez într-o măsură destul de mare partea bună a existenţei mele şi nu ştiu cum voi putea vreodată să le mulţumesc.
V-am mărturisit acest episod personal pentru că am stat de vorbă cu câţiva tineri şi mulţi dintre ei sunt total debusolaţi. Nu mai văd nici un motiv să mai rămână în ţară. Au impresia că plecarea în străinătate este singura soluţie fezabilă pentru a-şi găsi propria cale. Poate că e şi un mit specific generaţiei actuale, încurajată şi de libertatea de a studia şi munci în Uniunea Europeană. După ’89, cei din generaţia mea visau să ajungă în SUA, Germania sau în Canada. Cine ştie? Poate că e doar o falsă disperare, dar cert e că, după un studiu IRES, mai mult de jumătate din cei care au sub 25 de ani vor să plece în străinătate. Am discutat apoi despre profesii, despre viitor. Dezorientare destul de mare! Unii şi-ar dori mulţi bani şi vor să lucreze în afaceri, dar le e teamă să îşi asume riscul şi ar prefera o slujbă mai sigură şi mai prost plătită, dacă se poate la stat. Alţii ar dori să se facă medici, dar pentru că sunt prost plătiţi, ar prefera să practice medicina în Franţa sau în Anglia. Sunt unii tineri care vor carieră şi ar dori să lucreze în multinaţionale, alţii ar dori să intre în politică, dar şi unii şi alţii nu ştiu cum să procedeze. Nu e nimeni care să le arate calea. Unii tineri nici măcar nu îşi pun problema viitorului. Nu le-a spus nimeni că ar trebui să şi-o pună. Trăiesc pur şi simplu în prezent şi se lasă duşi de val, în ideea că ceva bun tot se va întâmpla odată şi odată.
Aşadar, nevoia de mentori există. Unul dintre amicii mei a dezvoltat un astfel de program pentru elevii de liceu, axat pe leadership. Şi funcţionează! Dintre ei se vor naşte probabil viitori politicieni, oameni de afaceri sau manageri. Tinerii sunt atraşi de astfel de proiecte pentru că acolo li se creează contextul în care se pot exprima, se pot compara, îşi pot defini propriile opţiuni. Din păcate, şcoala noastră e centrată şi acum excesiv pe informaţie, nu pe vocaţie sau pe formarea competenţelor pentru viitor. Mulţi dintre tineri mi-au spus că foarte puţini din actualii lor profesori au talentul sau abilitatea necesară de a-i îndruma, de a-i pune în valoare şi de a-i ajuta să descopere ceea ce vor în viaţă.  Poate că nu ar strica ca în şcoli să se deruleze din când în când şi programe de informare, orientare şi consiliere vocaţională. Poate nu ar strica chiar un modul de mentorat în specializarea profesorilor.
Tinerii au nevoie de mentori, de cineva care să îi descopere şi să îi îndrume, dar şi de modele, de oameni în care să îşi proiecteze propriile aspiraţii şi în care să îşi găsească resortul necesar pentru a reuşi. Modelele pe care copiii le întâlnesc pe parcursul vieţii joacă un rol esenţial în crearea aşteptărilor de rol, în conturarea orizontului aspiraţional, în socializarea anticipativă şi în construcţia identităţii. De aceea, ar trebui să ne întrebăm: ce fel de modele le oferim copiilor noștri?
Mass media promovează mereu modele facile de succes social sau, mai degrabă, antimodele. Selecţia negativă a devenit un standard mediatic pentru că ea aduce mereu audienţă. Când pe ecrane se perindă personaje de cancan, cu mult silicon şi fuste scurte, căsătorite sau nu cu buzunarele unora care locuiesc în vile şi au maşini scumpe, e foarte greu să crezi că genul acesta de promovare a unui model aspiraţional nu are nici o influenţă asupra celor tineri. Când vezi cum vrăjitoarele, cămătarii şi infractorii controlează oraşe întregi sau cum politicienii corupţi nu mai au nici o jenă să îşi ascundă bogăţia, tinerii se întreabă pe bună dreptate ce sens mai are să mai respecţi regulile într-o ţară în care cei care le încalcă nu păţesc adesea nimic sau ce sens mai are să înveţi, dacă agramaţi dovediţi au ajuns milionari celebri. Când tineri care studiază în străinătate pe banii statului român (cum a fost în cazul unui program guvernamental)  se întorc în ţară şi nu sunt băgaţi în seamă pentru că aici meritocraţia e doar un basm, posturile din administraţie se dau în baza clientelismului politic, ce sens ar mai avea să se mai întoarcă vreodată, dacă nu le acordă nimeni nici o şansă?

Avem nevoie de modele noi, inclusiv în politică. Tinerii politicieni de azi sunt mult prea influențați de politicienii de ieri, expiraţi în faţa istoriei. Prea multă demagogie şi prea puţine fapte! Prea mult circ şi prea puţină viziune! Prea multe speranţe şi tot atâtea dezamăgiri! Prea multă corupţie şi prea puţină integritate! Prea multă impostură şi prea puţină competenţă! Când vom schimba asta, atunci se vor ivi şi modelele demne de urmat. Şi poate că astfel vom reuşi să îi facem pe tineri să îşi împlinească destinul sau să  îşi facă un rost aici, în ţară, nu aiurea. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...