pe cărările patriei

pe cărările patriei

luni, 2 decembrie 2013

Transparenţa nu e un moft!

A trecut mai mult de un deceniu de la adoptarea legii accesului la informaţiile de interes public şi a legii transparenței decizionale în administrația publică. La fel ca în cazul reglementărilor privind conflictul de interese, incompatibilitatea sau declararea averilor, legea accesului la informații  şi legea transparenţei decizionale nu au fost  deloc iubite, mai ales de către cei care s-au obişnuit să trateze bugetul de stat ca pe buzunarul propriu. Nici nu aveau cum pentru că reglementările transparenţei nu erau deloc rodul tradiției sau al gândirii autohtone. Ele au venit pe un fond de presiune în contextul integrării în NATO şi în Uniunea Europeană. 
Legea accesului la informaţii a fost adoptată în 2001, pornind de la principiul că informaţiile care există în instituțiile publice nu sunt secrete şi nu aparţin funcţionarilor. Cu câteva excepţii, ce ţin în mare parte de anchetele în derulare, datele personale şi siguranţa naţională, informaţiile deţinute de stat trebuie să fie accesibile plătitorilor de taxe şi impozite. După doi ani de la adoptare, l-am auzit pe unul dintre politicienii tineri de atunci, azi foarte prezent pe ecrane, spunând: “Ce naiba a făcut Vasile Dâncu cu legea asta? Toată ziua primesc cereri de informaţii de la jurnalişti şi ONG-uri. Şi trebuie să le şi răspund!”  Şi pentru că pusesem şi eu umărul la elaborarea acestui proiect, savuram în tăcere reacţia respectivului,  întrebându-mă dacă nu cumva legea asta chiar funcţionează, din moment ce a început să deranjeze atât de mult. Şi a început să deranjeze şi mai mult în momentul în care contractele de achiziţii publice au devenit obiectul accesului la informaţiile de interes public.  Opacitatea tradiţională a  administraţiei şi politicului din România fusese fisurată. După o vreme, cam prin 2002,  a apărut o altă provocare: legea transparenţei decizionale. Ea făcea parte dintr-o foaie de parcurs  pentru integrarea în NATO. Echipei noastre de la fostul Minister al Informațiilor Publice îi revenea sarcina să propună un proiect pe această temă. La început am privit totul ca pe o altă formă fără fond ce urma să fie importată conjunctural și, cel mai probabil, să eșueze nefuncțional. Ulterior, studiind și alte reglementări din spațiul european și american, ne-am dat seama că ceea ce propunea practica occidentală era o chestiune de bun simț.  În fond, de ce să iei o decizie proastă pe un colț de masă într-un birou ministerial, pe care ulterior să fii nevoit să o corectezi repetat sub presiunea străzii, când mult mai simplu ar fi să îi consulți pe cei care vor fi afectați de respectiva decizie înainte și nu după adoptare. 
Am mai descoperit atunci că poziția societății civile nu e neapărat conflictuală, că e loc de multă cooperare cu guvernul, iar povestea dezbaterii şi adoptării proiectelor legii transparenței decizionale şi a legii accesului la informaţii a fost una de succes în această privință. Tot atunci am văzut că parlamentarii din comisii erau realmente interesați de schimbarea opacității tradiționale în accesul la informaţii şi în luarea deciziilor, mulți dintre ei plusând semnificativ față de forma inițială a textului. Ușurința cu care treceau anumite schimbări fundamentale era de-a dreptul surprinzătoare, dar era de înțeles în contextul în care integrarea euro-atlantică era o prioritate absolută. Mulți ani după ce au fost adoptate reglementările în cauză, Guvernul a elaborat  rapoarte anuale din care mai aflai aspecte legate de numărul solicitărilor de informaţii de interes public, numărul solicitărilor respinse şi motivaţia acestora, numărul dezbaterilor publice, numărul participanților invitați la ședințele publice sau numărul recomandărilor formulate, acceptate sau respinse.  Era o imagine statistică cu privire la modul în care se respectau prevederile celor două legi, dar care, testată anual, se transforma într-un raport de progres privind transparenţa.
Am remarcat însă că odată cu intrarea în Uniunea Europeană s-a produs o relaxare treptată a mediului politic și administrativ față de unele din reglementările transparenței. Cele privind conflictul de interese, incompatibilitatea, declararea averilor sau ANI au rămas relativ neatinse pentru că protectorii lor vin de la Washington sau Bruxelles, altminteri ar fi fost desființate cu prima ocazie. Celelalte, și mă refer aici la legea accesului la informații și legea transparenței decizionale, au intrat într-un con de umbră și au început să fie ignorate chiar de către guvern, indiferent de culoarea politică. Proiectele de lege nu se mai pun întotdeauna în dezbatere publică, se preferă ordonanțele de urgență, rapoartele privind accesul la informație și transparența decizională fie nu se mai fac, fie nu mai sunt publicate. Actualul guvern, deși a criticat destul de dur guvernele anterioare pentru practica ordonanțelor de urgență, nu a făcut altceva decât să reproducă același tip de guvernare ce ocoleşte destul de des informarea prealabilă şi dezbaterea publică. Pe de altă parte, societatea civilă – cea care ar trebui să fi gardianul unor drepturi câștigate cu greu în postcomunism – tace pentru că e dependentă în mare măsură de deciziile guvernamentale privind plățile pe proiectele finanțate din fonduri europene. Altfel spus, în loc să progresăm, facem pași înapoi. În timpul acesta, în țările baltice de pildă, cei care iau decizii politice sau administrative au trecut demult la informarea și consultarea on line. În societățile democratice, decidenții își mai informează şi consultă alegătorii și între mandate, nu numai cu ocazia alegerilor, când îşi prezintă proiectele sau programul de guvernare.
Am auzit și voci care spun că informarea și consultarea sunt total inutile pentru că oricum țara asta e condusă de FMI sau Comisia Europeană și atunci totul ar fi fără sens. Nu știu dacă e chiar așa, dar știu că site-urile ministerelor oferă acum multe informaţii din oficiu, că există incontestabil destul de multă transparenţă, dar există şi multe procese intentate instituţiilor publice pentru lipsa de transparenţă. În foarte multe ministere, consilii judeţene sau consilii locale accesul la informaţii, informarea şi consultarea înainte de adoptarea unui act normativ sau a unei decizii au devenit o practică curentă. În felul acesta și stabilitatea a fost ceva mai mare pentru că reglementările sau deciziile în cauză nu s-au mai schimbat atât de frecvent. Iar atunci când se iau decizii fără consultare lucrurile merg prost. Cazurile Roşia Montană, gazele de şist sau măsurile anticriză adoptate în 2010  sunt un exemplu grăitor. Când oamenii sunt ignorați, ies în stradă.
E drept că nu există încă la noi o cultură solidă a transparenţei sau a dezbaterii publice. Părțile iau o propunere de act normativ ca pe un fapt gata împlinit, ca pe o catastrofă iminentă.  Ele se inflameze reciproc și se atacă personal. Încă mai avem de lucru pentru a forma răbdarea și înțelepciunea de a-l asculta pe celălalt, de a renunţa la egoism şi a privi interesul comunitar, de găsi argumente şi nu invective pentru a ne susține punctul de vedere. Încă nu știm ce înseamnă toleranţa, respectul faţă de celălalt. Încă nu am înţeles pe deplin ce înseamnă responsabilitatea și implicarea în luarea deciziilor. De regulă, așteptăm mereu ca ceilalți să ia decizii corecte pentru noi, deși nu se întâmplă mereu să fie așa pentru că neimplicarea permite mediocrităţii şi imposturii să ajungă în vârf şi să hotărască destinele unei comunităţi sau ale unei naţiuni.
Și totuși, chiar dacă au fost impuse, reglementările privind transparența  și-au probat eficacitatea.  Forma fără fond a început să capete conținut. Şi dacă lucrurile merg uneori mai greu prin informare sau prin punerea unei decizii în dezbatere publică, asta nu înseamnă că  dacă merg mai greu, nu merg și mai bine.  O decizie luată în urma unei dezbateri se bucură de suport public, are șanse să fie mai puțin contestată și, prin urmare, poate fi implementată cu succes. Altminteri, ea nu va face altceva  decât să intre în panoplia marilor proiecte eșuate din lipsă de transparență.  Pentru că asta se întâmplă când deciziile strategice se iau netransparent. Chiar dacă pe fond ele sunt bune, ele ajung să fie prost implementate  sau eşuează pentru că oamenii nu au fost informaţi, pentru că nu au fost explicate şi nu se bucură de suport public.  
Experienţa fragilă din postcomunism privind dezbaterea publică a deciziilor sau a proiectelor de acte normative  e un bun câștigat. De aceea, transparenţa nu e un moft, ea e o condiţie necesară pentru buna funcţionare a democraţiei, chiar dacă a informa, a consulta sau a schimba o opţiune nu e întotdeauna foarte comod pentru politicienii noştri.

De ce așteptăm oare ca Uniunea Europeană sau altcineva să monitorizeze autoritățile române și să tragă un semnal de alarmă atunci când regulile jocului democratic sunt încălcate sau când se iau decizii fără să fim informaţi sau consultaţi? Poate că ar trebui să ne implicăm şi să ne luptăm chiar noi pentru ca transparența să fie consolidată, nu slăbită prin indiferență. Trist e că atunci când unii dintre noi o fac, ei sunt repede etichetaţi ca neo-legionari, fascişti  sau eco-anarhişti. 

Publicat în TRANSILVANIA REPORTER, 02 decembrie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...