pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 2 iulie 2014

Menirea educației

A devenit aproape o obișnuință ca, în fiecare an când au loc probele de bacalaureat, să fim bombardați de știri în care profesorii șpăgari sunt ridicați de DNA, DGA sau de către poliție. Anul trecut, la un liceu din capitală, procurorii au dus la audieri zeci de elevi, profesori și părinți pentru a afla adevărul despre circuitul banilor la examene. În urmă cu câteva zile, jurnaliștii de investigație ne-au prezentat imagini cu profesori care, pur și simplu, vindeau bac-ul, cam cu 600 de euro la matematică si 400 de euro la română. Și în acest an, inspectori școlari, directori și profesori au fost reținuți și investigați pentru corupție. Justiția își face treaba și asta nu e rău!
Prost plătiți de către guvern, deși asta nu o scuză, unii profesori s-au gândit să transforme examenele într-o afacere personală. Plătești, treci! Nu plătești, mai vedem! Realitatea e una dură, în care limitele morale și legale par să conteze din ce în ce mai puțin. Nu putem generaliza, dar e clar că pentru acești profesori, integritatea e o poveste de adormit copiii. În fond, cred că mulți dintre ei își zic că acesta e capitalismul, o luptă bezmetică între indivizi pentru profit sau bani. Și dacă guvernul își bate joc de ei și îi tratează cu dispreț, plătind un jandarm de două ori mai bine decât un dascăl, atunci de ce să nu scoată bani din “învățământul gratuit”?  Și apoi, dacă medicii, polițiștii, funcționarii publici iau șpagă pentru serviciile pe care le furnizează cetățenilor, de ce ar fi profesorii altfel?
Logica asta mult prea facilă, destul de larg întâlnită, în care fiecare șpăguiește pentru că așa fac și ceilalți, ne face să fim pe primul loc la corupție în Europa. E adevărat că a devenit aproape o obișnuință să vorbești de corupție la români, dar când ea pleacă de la dascăli, nu poți să nu te întrebi care e de fapt  menirea educației?
De mult prea mulți ani, copiii și părinții se plâng că sistemul educațional din România este incapabil să răspundă nevoilor reale ale elevilor și ale societății. Dacă ar fi să facem o comparație cu învățământul din țările nordice, diferența e colosală. Elevii sunt relaxați, zâmbitori, pentru că merg cu plăcere la școală. Învățământul pare un joc, în care totul se descoperă. Relația dintre elev și profesor e una mai degrabă de parteneriat. Accentul cade pe independență și pe creativitate. Informația este importantă din perspectiva utilizării ei. Echilibrul emoțional, comunicarea și interacțiunea socială  sunt considerate esențiale   pentru viitorul elevului. Interesul educației din țările nordice e să îi pregătească pe elevi pentru viață, să îi învețe să își cunoască și să își utilizeze propriul potențial de dezvoltare și, nu în ultimul rând,  să fie buni cetățeni. Poate și din cauza asta, corupția în țările nordice e aproape inexistentă.
Noi, românii, ne lăudăm că avem printre cele mai bune echipe de olimpici la matematică și fizică din lume, dar la nivel de masă învățământul nostru e unul slab, încremenit în timp ca și zidurile clădirii în care funcționarii Ministerului Educației rânduiesc destinele învățământului.
La noi, relația elev-profesor este total asimetrică. Mulți profesori consideră că respectul se impune prin frică, iar amenințarea cu o notă slabă funcționează pavlovian mai întotdeauna pentru disciplinarea noii generații. Mulți profesori sunt centrați pe sine, pe probarea superiorității lor în fața ignoranței elevilor, fără să înțeleagă că obiectul central al educației este chiar elevul. Valoarea unui dascăl nu poate fi mai mare decât media elevilor săi.
Elevii merg la școală adesea cu silă, sătui să piardă timpul cu profesori mediocri sau mult prea demotivați pentru a-și da interesul. Unii dintre ei își bat joc de educație și sugerează discret meditații pentru rezultate mai bune.
Conformitatea și disciplina absurdă sunt promovate ca valori cheie într-o lume ipocrită în care regulile se încalcă mai tot timpul, dar nu putem să le imputăm exclusiv dascălilor acest lucru.
În plus, învățământul nostru e și acum centrat excesiv pe memorarea informației, nu pe învățarea modului de utilizarea a ei. Sistemul de evaluare devine unul sufocant, absurd și, implicit, generator de corupție.
Și atunci, nu se poate să nu ne întrebăm din nou, care e menirea educației? Să transmită informații sau să formeze caractere? La ce folos să ne lăudăm cu un învățământ pe care îl credem performant, dacă  peste jumătate din tineri vor să plece în străinătate?  Oare nu cumva, școala noastră ar trebui să se orienteze mai mult pe pregătirea tinerilor pentru viață, pe formarea de atitudini și valori de bun cetățean, pe care ulterior să le regăsim în modul în care românii gândesc, fac, simt și interacționează unul cu altul?
Schimbarea în bine a acestei națiuni depinde în mod fundamental de educație. Dar pentru asta, ea ar trebui prețuită mai mult, inclusiv prin alocări bugetare și prin eliminarea acelor impostori care fac din actul educațional  mai degrabă o școală a corupției, un prilej de disociere și de fugă, nu un motiv de mândrie. Pentru că educația fără integritate nu are sens!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...