pe cărările patriei

pe cărările patriei

vineri, 7 noiembrie 2014

ZIDURILE LUMII NOI

Au trecut 25 de ani de când Zidul Berlinului a căzut.  Când se întâmpla asta eram mult prea tânăr pentru a realiza cu adevărat ce semnifică. Trăiam într-o lume aproape izolată informațional, în care știrile din lumea liberă ajungeau la noi destul de greu.  Mai auzeam sporadic unele comentarii de la Europa Liberă sau Vocea Americii, dar nu era suficient pentru a realiza semnificația istorică a momentului.  Mi s-a părut totuși ciudat ca în acele zile de noiembrie  din ‘89 să văd soldați și milițieni patrulând prin Cluj,  în timp ce la București avea loc al XIV-lea și ultimul congres al PCR. Era un prim semn că  ceva nu era în ordine și că regimului îi era frică.
Apoi a venit decembrie  ’89. M-au trimis în stradă cu ordinul clar de a trage împotriva celor  care  vor să ne fure Ardealul. Noroc că am stat pe străzi suficient de mult  pentru a-mi da seama că totul e o dezinformare ordinară. În fața mea erau unii dintre vecini, prieteni sau cunoscuți! Vorbeau românește și strigau „Jos Ceaușescu!” și Libertate!”.  Din păcate, alți militari au fost mult mai disciplinați și au tras, fără să se întrebe dacă e normal sau nu să îndrepți armele spre cei pe care ar trebui să îi aperi.  Cu Doina Cornea în frunte și cu Tatăl nostru  drept scut, mulțimea  a început  să strige “ Armata e cu noi!”, chiar dacă nu era. Fetele puneau garoafe  în țeava pistoalelor mitralieră, sperând ca gloanțele să nu mai străpungă  suflete nevinovate.  Soldații au fost  primii care au trecut de partea străzii. Câțiva colonei mai zeloși rânjeau  amenințător din spatele zidurilor groase,  sperând ca totul să se  termine cât mai curând: “Flori la mitralieră, da!Las’ că se termină porcăria asta și vă arătăm noi!.  Într-un final, după episodul Milea, armata a trecut de partea poporului și Ceaușescu a căzut.
S-au deschis  zorii libertății!  În câteva zile o lume întreagă s-a năruit și o alta avea să îi locul.  În locul lui Ceaușescu a venit Iliescu, cel care  îl acuza pe Ceaușescu că a “întinat idealurile nobile ale socialismului”.  Noi sensuri aveau  să schimbe limbajul de lemn al ideologilor comuniști. Am trecut de la “poporul unic muncitor, societate socialistă multilateral dezvoltată și epoca de aur” la “ alegeri libere, pluralism, libertate de opinie, libertate de  a alege, libertate de asociere”.  Sau, dacă vreți, LIBERTATE, pur și simplu!  Și pentru că teroriști, despre care nici azi nu știm prea multe, amenințau “noile cuceriri democratice”, mulți români au trecut în lumea eroilor.  Poate se va face lumină și în acest caz!
În acele zile,  în care trăiam frenezia  primelor clipe de  libertate, a venit Silviu Brucan, cel care ne-a trezit din visare  și ne-a spus că “vom avea nevoie de cel puțin 20 de ani pentru a ne deștepta după comunism și pentru a deprinde democrația. Multora li s-a părut atunci o eternitate. Azi, estimarea lui Brucan pare una optimistă.
De fapt, cum stau lucrurile în prezent?
După 25 de ani de la căderea comunismului, România este stat membru NATO și  face parte din Uniunea Europeană.  Putem circula și munci liber în Uniunea Europeană. În baza art.5 din Tratatul Atlanticului de Nord suntem teoretic  protejați în fața oricărei agresiuni externe. Există o economie de piață funcțională și o presă liberă.   Am trecut deja prin  șase  cicluri de alegeri parlamentare și locale.  Am avut parte de viziunea de leadership a trei președinți  și unsprezece premieri. În România poți să critici  în liniște președintele sau guvernul,  fără să îți fie frică că vei fi ridicat de pe stradă.  România este o țară liberă, așa cum cei mai mulți dintre români și-au dorit în zilele lui decembrie 1989.
Și totuși, sondajele IRES ne arată că aproape două treimi din români consideră  în mod constant “că direcția în care merge țara e una greșită”, “că românii nu au încredere în clasa politică și în instituții”,  că cei mai mulți dintre români o duc mai rău în prezent decât în vremea comunismului“,  “că ideologia comunistă  a fost o idee bună, dar prost aplicată” sau că dacă l-ar putea alege,  Ceaușescu ar fi un bun președinte” . De ce există atâta dezamăgire față de prezent și tot atâta nostalgie pentru trecut ? De unde această  diferență majoră între percepție și realitate?
 Zidul Berlinului a căzut, dar comunismul a  rămas în noi. Poate că nimeni nu s-a așteptat ca în lumea nouă, în postcomunism, să experimentăm alte limitări, alte granițe, alte ziduri.  Poate că zidurile lumii noi nu sunt  atât de  palpabile ca și Zidul Berlinului, dar poate  că sunt resimțite mult mai dureros tocmai pentru că nu erau anticipate, pentru  că sunt invizibile.
INECHITATEA. În 1989 nu eram egali, chiar dacă visul conducătorilor comuniști era să șteargă cât mai mult din diferențe sub sintagma „poporului unic muncitor”. Și atunci, ca și acum, unii locuiau în Cartierul Primăverii, iar alții în Ferentari. Dar diferențele s-au accentuat. Mulți dintre români au văzut cum vecinii lor, prietenii sau cunoscuții au început să aibă inițiativă, să facă afaceri, să se descurce și să câștige mai bine. Au văzut cum alții își ridică vile, au mașini scumpe sau își fac vacanțele în străinătate, în timp ce ei stau pe loc. Ori asta le-a adâncit sentimentul de inechitate, de frustrare.  Și pentru că alții sunt de vină pentru propriul lor insucces, pentru că nu își pot accepta propria neputință, cei mai mulți au generalizat și au spus că cei care au reușit nu pot fi altceva decât hoți. Nu se așteptau ca libertatea lumii noi să adâncească inechitatea, să aducă un nou zid între ei și ceilalți.
DEMAGOGIA. Românii au ieșit în stradă pentru că s-au săturat de minciunile propagandei ceaușiste, de cifrele false raportate la realizarea planului cincinal, de realizările unei epoci de aur, în timp ce ei tremurau de frig în apartamente și stăteau la coadă pentru un pui sau  un kilogram de zahăr.  S-au săturat de minciună și au sperat că odată cu libertatea vine și adevărul. Dar cei mai mulți dintre ei au descoperit că politicienii lumii noi sunt chiar mai ipocriți decât ceilalți, pentru că promit ceea ce nu pot face și, în general, nu fac mai nimic. Vorbesc despre locuri de muncă, despre autostrăzi, despre creșteri de salarii și pensii, despre o viață mai bună, dar totul rămâne în stadiul de promisiune.  Vorbe în vânt si cam atât!
INCERTITUDINEA. În 1989 voiam libertate pur și simplu. Nu știam atunci că libertatea înseamnă și responsabilitate. Eram obișnuiți ca statul comunist să ne cultive certitudinea. El avea grijă de noi. Era suficient să termini o facultate sau o școală profesională și primeai un loc de muncă și o casă. Partidul avea grijă. Statul capitalist are acum propriile griji, nu se mai poate ocupa de ceilalți. Azi, românii trebuie să își asume propriul destin, să își caute singuri un acoperiș și un loc de muncă.  Și asta nu e deloc simplu pe o piață în care locurile de muncă au o dinamică proprie generată de cerere și ofertă, imprevizibilă și marcată de incertitudine. Dar mulți dintre români nu știu să gestioneze incertitudinea,  și-au pierdut  abilitatea de a lua decizii pentru propriul destin. De fapt, ei  se așteptau ca libertatea să le aducă mai multă siguranță, nu nesiguranță. Ori lucrurile au stat altfel!
NEÎNCREDEREA. Într-un top mondial al neîncrederii în clasa politică și în instituții, românii se află pe primele locuri.  Românii nu au încredere în politicieni, în partide, în guvern, în parlament, în poliție, în funcționari sau  în stat, pur și simplu. Excepție mai fac armata și biserica. Românul nu mai are încredere pentru că politicienii și statul l-au înșelat de fiecare dată. L-au mințit, l-au amăgit, i-au făcut promisiuni fără acoperire, îi iau taxele și impozitele fără să îi ofere servicii publice de calitate. Românul este sufocat de birocrația și  corupția politicienilor și funcționarilor. El nu se  mai simte reprezentat de politicieni și de partide, pentru că partidele și politicienii nu mai știu ce este interesul general, ci doar interesele proprii, mărunte și egoiste. Și pentru că democrația în stil românesc este prost pusă în scenă, există riscul ca la un sfert de secol după ce românii au murit pentru libertate, încrederea în democrație să se prăbușească.
INDIVIDUALISMUL. Colectivismul promovat de comuniști a fost un insucces pentru că a fost unul impus, el nu s-a dezvoltat natural prin asociere. Trist este că după ’89, românii au căzut în extrema cealaltă. Am ridicat propriile ziduri între noi și ceilalți, ne-am închis fiecare în România lui. Am devenit atât de individualiști, încât trăim marcați de egoism și indiferență, fără să înțelegem că prin solidaritate, asociere și cooperare putem câștiga mult mai mult decât prin simplu efort individual. Mulți dintre țărani își muncesc și acum terenul cu calul sau cu perechea de boi, total neeconomic. Foarte puțini dintre ei acceptă asocierea, o formă de succes probată.  Cei mai mulți văd în asociere o nouă formă de colectivizare. Eronat! Fără reconstrucția încrederii în asociere și, în general, în forța comunității nu putem aspira la performanță sau la proiecte mărețe.
DISOCIEREA. În anii comunismului, patriotismul era cultivat poate excesiv și mult prea mult legat de comunism. Noi românii eram cei mai grozavi, cei mai buni. Azi suntem exact la polul opus.  Nu cred că există națiune care să își exhibe disprețul  față de sine mai multe decât o fac românii. Tot ce e românesc e prost, tot ce e străin e bun. Preferăm să cumpărăm aproape orbește produse din import, fără să înțelegem că economia românească nu are cum să crească dacă nu consumăm și produse românești. Mândria de a fi român mai este declarată încă dezirabil în sondaje și pe stadioanele de fotbal, dar există cotidian zeci de alte motive de disociere: corupția politicienilor și a funcționarilor, ineficiența și incompetența aproape generalizate, veniturile scăzute și sărăcia,  proasta imagine a românilor în străinătate. Și lista are putea continua! În plus, Europa ne tratează mereu  ca pe elevul problemă al clasei. Liderii români sunt chemați în mod curent la ordine, la Bruxelles sau la Washington,  pentru încălcări repetate ale regulilor.  Și cei mai mulți dintre ei se comportă ca niște servitori umili în fața Înaltei Porți. Ce a mai rămas din mândria de a fi român? Și uite așa, mulți dintre români nu se mai identifică cu România, pentru că resimt mai multă rușine decât mândrie. Un nou zid între individ și colectivitate! Un nou zid între români și națiune!  
LIPSA DE SPERANTA. Lipsa de viziune, corupția sau prostia politicienilor au dus la distrugerea aproape totală a întreprinderilor construite în perioada comunistă. Și chiar dacă azi ne lăudăm cu exporturi mai mari decât în 1989, mulți români nu înțeleg cum a fost posibil ca aproape o întreagă economie românească să fie vândută la fier vechi bucată cu bucată, în timp ce în alte țări fost comuniste  guvernele au știut să le păstreze și să le modernizeze. La ei privatizarea a însemnat altceva decât pură lichidare. La noi politicienii se justifică invocând  politicile FMI sau ale UE, dar nu i-a obligat nimeni să accepte transformarea României într-o simplă piață de desfacere. Azi avem un deficit de câteva milioane de locuri de muncă. Cei care și-au pierdut locurile de muncă muncesc în pribegie, prin țările UE. România nu le mai oferă nimic! Tinerii nu își mai văd viitorul aici și mai mult de jumătate dintre ei speră să se împlinească în străinătate. Ceaușescu a fost un criminal și a plătit. Dar nu există o crimă mai mare decât să ucizi speranța  unei națiuni și să cultivi mereu disperarea!
Inechitatea, demagogia, incertitudinea, neîncrederea, individualismul, disocierea și lipsa de speranță – șapte ziduri care s-au ridicat pe nesimțite între noi și ceilalți, sub semnul libertății. Unii dintre noi s-au adaptat și au încercat să depășească aceste obstacole.  Alții au rămas încremeniți în trecut, plângând după o epocă pe care memoria afectivă a curățat-o poate mult mai mult decât merită.

Sunt însă semne care ne arată că dacă nu suntem în stare să reconstruim încrederea în politicieni, în stat și în instituții, dacă nu putem defini propria viziune și propriul proiect de țară, dacă nu vom depăși individualismul și vom nu vom reclădi comunitatea, dacă nu vom depăși discursul ipocrit  și nu vom trece la fapte, dacă nu vom înlătura inechitățile  absurde și nu vom crea condiții pentru prosperitate, atunci dezamăgirea și lipsa de speranță a românilor vor crește. Și să sperăm ca nu va veni o zi în care mulți dintre români vor spune că libertatea e un moft, democrația liberală e prostie și că ar fi mai bine să avem un regim autocrat, așa cum e în Rusia, de pildă.      
Publicat in revista SINTEZA, nov.2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...