pe cărările patriei

pe cărările patriei

duminică, 1 februarie 2015

Terorismul ca spectacol

Mă întreb uneori cum a fost posibil ca oameni născuți la Londra sau la Paris, crescuți și educați în Europa sau în Statele Unite, mulți dintre ei cu studii superioare, cu un loc de muncă, căsătoriți și cu copii, să fie în stare ca, după numai câteva săptămâni petrecute în Afganistan sau Siria, să renunțe  la tot și să o ia pe calea Jihadului, a războiului sfânt împotriva infidelilor. Ce îi mână pe ei în luptă, ce îi motivează atât de mult încât să renunțe la tot de dragul unei promisiuni paradisiace? Oare chiar așa de firav să fie modul occidental de viață încât să pălească în fața unei expuneri a învățăturilor islamice interpretată discutabil?  Unii sociologi au căutat explicația în cauze care țin de sărăcie, de marginalizarea musulmanilor în țările europene și în țările lor de origine. Dar sărăcia ca factor cheie nu stă întotdeauna  în picioare. Mulți dintre cei care au planificat și derulat acțiunile teroriste de la New York, Londra sau Madrid erau bine educați și  nu erau deloc săraci.  Cazul celor trei tineri din suburbiile Parisului este mai degrabă o excepție. Psihologii au căutat explicația motivației adeziunii la grupările teroriste prin agresivitatea, frustrările individuale sau nevoia de recunoaștere în comunitate. Alteori răzbunarea față de pierderea unui membru al familiei este considerată factorul cheie pentru adoptarea unui comportament de tip terorist, așa cum s-a întâmplat adesea în Cecenia sau în Orientul Mijlociu.    Cert e că fundamentalismul islamic atrage  și le oferă un sens celor care se consideră soldați ai Islamului.  Și cum în Europa trăiesc milioane de musulmani, unii analiști consideră că terorismul fundamentaliștilor musulmani va deveni principala amenințare la adresa lumii  occidentale în anii care vin. Dar în Europa trăiesc musulmani care sunt perfect integrați în societățile de adopție. De aceea, păcatul generalizării și includerii tuturor  musulmanilor în categoria potențialilor teroriști este impardonabil.
Și totuși, terorismul a devenit o parte din realitatea zilelor noastre. În metrou, pe stradă, în autobuz, la hotel sau la restaurant  riscul unui atac terorist există. Nu s-a întâmplat încă în România, dar s-a întâmplat în Europa, în Statele Unite, în Rusia și în alte țări. De fapt, acesta este și mesajul liderilor Al Qaida sau ai Statului Islamic: “Occidentali, nicăieri nu sunteți în siguranță!”. Prin urmare, amenințarea există și, din păcate, periodic viețile civililor sunt sacrificate. Ceea ce diferențiază terorismul de alte acțiuni de violență, cum ar fi cele ale luptătorilor pentru libertate sau ale revoluționarilor, este considerarea civililor drept țintă. Dacă în celelalte cazuri, violența este îndreptată împotriva forțelor de ordine, în terorism victimele sunt, de regulă, civili nevinovați, oameni care nu au nicio legătură directă cu cauza ce motivează actul terorist. Din acest motiv, fără nicio urmă de îndoială, terorismul este condamnabil.
S-a spus de multe ori că terorismul este recunoscut ca armă a celor săraci, a celor care nu dispun de mijloace sofisticate de exercitare a violenței, așa cum o fac statele sau alianțele politico-militare. Teroriștii au cel mult o armă sau improvizează  mijloace explozive, nu dispun de drone, arme ghidate prin satelit ș.a.m.d. De aceea, aparent am fi tentați să considerăm terorismul  ca o formă asimetrică de luptă. Paradoxal însă, terorismul devine simetric prin efectele sale mediatice. Teroriștii vor înainte de toate să se facă auziți, să li se cunoască cauza, să fie recunoscuți și legitimați în fața liderilor lumii și poate chiar în fața propriilor oameni. Altfel spus, înainte de toate, terorismul este o bătălie propagandistică pentru că, în absența efectului mediatic, impactul lui ar fi aproape insignifiant.
Poate ar trebui să privim terorismul mai mult din perspectivă dramaturgică. Poate că miza teroriștilor nu este atât violența în sine, ci reacția publică în fața actului de violență.  O reacție inadecvată a liderilor politici și a mass mediei pare mai mult să ajute terorismul, în loc să îl descurajeze.
De pildă, să luăm reacția leadership-ului politic. După 2001, în Statele Unite, prin Patriotic Act, au fost luate temporar unele măsuri de limitare a unor drepturi constituționale. Multe dintre organizațiile care apără libertățile civile acuză guvernul american de abuzuri și nerespectări ale drepturilor omului.  Exemplul american pare să fi fost luat în discuție și de multe state europene, inclusiv  România. La noi, legile Big Brother au generat o reacție destul de dură din parte Curții Constituționale și, cel puțin temporar,  nu mai intră în discuție. Șeful SRI pare să își fi dat demisia tocmai din acest motiv.  Cert e că sub pretextul prevenirii și combaterii actelor teroriste, prin reacția liderilor politici și a serviciilor secrete, țările lumii libere riscă să se transforme și să devină mai puțin libere tocmai prin sacrificarea sau suspendarea unor libertăți civile câștigate cu greu de-a lungul timpului.   
Dar reacția publică cu cel mai mare impact în fața terorismului o are mass media. Ea preia actul de violență și, prin repetiție și interpretare, de cele  mai multe ori amplifică exponențial frica și starea de nesiguranță. În fața televizorului, consumatorul de media devine cetățeanul intimidat, cel care se identifică cu o potențială victimă a terorismului. Dacă s-a întâmplat acolo, atunci se poate întâmpla și aici. Dacă li s-a întâmplat lor, atunci mi se poate  întâmpla și mie. Astfel, teroarea devine o realitate nu atât prin faptele de violență propriu-zisă, cât prin mediatizarea acestor fapte.  De aceea, propaganda poate fi considerată ca parte intrinsecă a actului terorist. Forța cuvântului sau a imaginii e uneori mai puternică decât a glonțului. Să luăm, de exemplu, atentatul din Franța. Uciderea celor 12 persoane din redacția Charlie Hebdo a fost un eveniment extrem de mediatizat, mai ales că era vorba de uciderea unor jurnaliști pentru exercitarea libertății de expresie. Sute de televiziuni din Franța și din întreaga lume au transmis imaginile de la fața locului. Teroarea a depășit granițele Parisului și a pătruns în casele tuturor, inclusiv ale românilor. Mulți jurnaliști români obsedați de audiență lansau deja în public ipoteza unor atacuri posibile ale Al Qaida sau ale Statului Islamic în România. La 3 zile după atacul de la Paris, 1 milion de oameni au ieșit în stradă pentru a-și exprima solidaritatea în fața pericolului terorist, un alt eveniment mediatizat pe măsură. Unii analiști spun că probarea solidarității europene în fața terorismului era absolut necesară.  Dar alte voci consideră că  prin mediatizare teroriștii și-au atins obiectivele, din moment ce au reușit să răspândească frica și să întoarcă pe dos o întreagă Europă.
Asistăm la un soi de relație de complementaritate între teroriști și jurnaliști. Teroriștii au nevoie de publicitate pentru a câștiga vizibilitate și legitimitate, pentru a spori impactul acțiunilor lor. Jurnaliștii au nevoie de audiență, pentru că audiența înseamnă profit în logica de piață. Un act terorist este  un eveniment ce nu poate fi ignorat. Specularea senzaționalului, exagerarea emoției publice și prezentarea unor imagini șocante pot atrage audiențe uriașe. Dar exagerarea emoției înseamnă să sporești aproape inconștient teroarea și să servești obiectivelor teroriștilor. Fără să fie pe deplin conștienți, mulți jurnaliști devin complici ai actului terorist, jucând rolul de cutie de rezonanță, de amplificator al emoției și de multiplicator de mesaj.
Mai mult, teroriștii știu perfect că jurnaliștii caută senzaționalul și par să dețină competențe media semnificative. Ei știu să pună în scenă evenimentele și, de cele mai multe ori, imaginile transmise mediei sunt șocante și se mulează perfect pe așteptările jurnaliștilor. Decapitările operate de adepții Statului Islamic sunt un bun exemplu în acest sens. În plus,  Internetul a sporit considerabil accesul teroriștilor la spațiul public. Un smartphone e suficient pentru a posta un film pe youtube sau pe rețelele de socializare. Și odată ce el a fost difuzat de o televiziune, celelalte televiziuni intră, de regulă, în logica concurenței și renunța la deontologie de dragul audienței. În acest fel, accesul teroriștilor la spațiul public și traumatizarea consumatorului de media sunt aproape garantate.
Care e soluția? Să limitezi libertatea de exprimare și să nu  mai informezi populația despre acțiunile teroriste sau să informezi în continuare și să răspândești teroarea, servind indirect scopurilor teroriștilor?
Fără mediatizare, terorismul nu ar mai avea în mod cert același impact. Dar absența mediatizării actelor teroriste ar însemna o încălcare flagrantă a dreptului la informare și a dreptului la liberă exprimare. Altfel spus, o cenzură informațională motivată de lupta antiteroristă ar servi mai degrabă teroriștilor prin modificarea stilului de viață și a încrederii în valorile democrației de tip liberal. Cenzura impusă de stat ar putea însemna începutul sfârșitului libertății exprimare. Azi nu ai voie să vorbești despre actele teroriste, iar mâine o critică a guvernării ar putea fi interpretată drept o subminare a luptei antiteroriste.  Unde este limita libertătii de exprimare și cine ar putea stabili limitele cenzurii într-un stat democratic?  
Opiniile celor mai mulți specialiști în drept sunt centrate pe ideea că lupta antiteroristă nu trebuie să afecteze importanța libertății de exprimare și a libertății de informare  prin mass media.  Libertatea de a fi informat include dreptul de a fi informat chiar și despre acțiunile teroriste.
 Exercitarea libertății de exprimare trebuie să fie completată de responsabilitate. Mediatizarea responsabilă a actelor teroriste înseamnă în primul rând limitarea la relatarea faptelor, fără exagerări și amplificări ale emoției publice de dragul audienței. De altfel, Raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu nr. 10557 din 20 mai 2005  recomandă un set de măsuri privind abordarea terorismului în mass media:
o   Dezvoltarea unui cod de conduită de către jurnaliști în tratarea actelor teroriste și a amenințărilor astfel încât opinia publică să fie informată fără a contribui la sporirea impactului terorismului
o   Organizarea de cursuri de training pentru profesioniștii media privind conștientizarea naturii sensibile a  mediatizării terorismului
o   Cooperarea între organizațiile media astfel încât să se evite cursa pentru senzațional
o   Evitarea atingerii obiectivelor teroriștilor prin sporirea fricii pe care actele teroriste o creează și prin oferirea unei platforme de propagandă pentru teroriști
o   Reținerea de la a difuza imagini șocante  ale actelor teroriste prin încălcarea demnității persoanelor sau care ar spori efectul de teroare
o   Evitarea agravării prin știri și comentarii a tensiunilor sociale ale terorismului , în special prin evitarea discursului urii.

Altfel spus, libertatea de exprimare exercitată responsabil ar putea fi exact contrapunctul necesar pentru a diminua impactul propagandistic al terorismului. Este însă autoreglementarea în presă suficientă pentru a acționa responsabil și uneori chiar neprofitabil, prin renunțarea la senzațional?

Publicat in revista SINTEZA, februarie 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...