pe cărările patriei

pe cărările patriei

vineri, 8 mai 2015

Cum gestionăm incertitudinea?

Frica de necunoscut
Frica de necunoscut e naturală.  Pentru că necunoscutul creează incertitudine, el poate însemna o oportunitate, dar și o amenințare, un pericol. Reacția de atac sau fugă  în  fața pericolului ține de supraviețuire. Până și animalele dezvoltă comportamente de învățare și uneori chiar de cooperare, prin care să identifice pericolele și să supraviețuiască. De aceea, nevoia de siguranță a oamenilor  vine ca un răspuns aproape firesc la incertitudinea cu care se confruntă aproape zi de zi.  În fond, mediul în care supraviețuim ca indivizi sau comunitate este în mare măsură predictibil, dar complexitatea și dinamica factorilor care îl compun (social, economic, politic, tehnologic, ecologic, militar etc.) fac ca incertitudinea să fie o realitate concretă. Nu putem ști chiar tot despre ceea ce urmează  să ni se întâmple și ceea ce nu știm uneori ne sperie. Studiile derulate  de institutele de sondaje confirmă constant  frica oamenilor  față de boală, de pierderea locurilor de muncă, de creșterea prețurilor, de singurătate, de posibilitatea unui conflict în zonă sau frica față de infractori. Căutăm mereu semne, analizăm și evaluăm predictibilitatea pentru că vrem să evităm incertitudinea tradusă adesea prin amenințări potențiale sau manifeste. De pildă, după evenimentele din Ucraina, nu întâmplător, frica românilor față de un război în zonă (62%) a urcat pe locul 4, după  frica de creștere a prețurilor (78%), de accident (74%)  sau de crimă organizată (71%)[1]. După 1989, în mod constant, în condiții de pace, frica de război se afla pe locul 8-9 în clasamentul amenințărilor.
Reacționăm la fel în fața incertitudinii?
Studiile lui Hofstede[2] scot în evidență  diferențe  majore  privind asumarea sau evitarea incertitudinii între națiuni. Descoperim astfel că, pe o scală de la 0 la 100, românii au un indice de evitare al incertitudinii situat la 90, ceea ce indică o abilitate scăzută a cetățenilor români în gestionarea situaților necunoscute sau a impredictibilului. Prin comparație, indicele de evitarea a incertitudinii atinge în SUA - 46,  în Danemarca – 38, în Suedia – 29, iar în Olanda – 53, ceea ce sugerează existența unor competențe crescute ale indivizilor în confruntarea cu neprevăzutul. În plus,  în țările nordice competența de gestionare a riscurilor pentru cetățenii aflați în situații vulnerabile este construită prin educație și printr-un model social bazat pe solidaritate și responsabilitate.
Oricum, România face parte dintr-o familie mai largă a țărilor europene, unde indicele de evitarea a incertitudinii este destul de ridicat.  Pe de o parte, e vorba de țările Europei de Sud, unde modelul cultural indică clar abilități scăzute de evitare a  incertitudinii: în Spania (86), Italia (75), Grecia (100) și, cu extindere, spre Turcia (85). Pe de altă parte, în țările fostului bloc comunist  există o capacitate redusă  de gestionare a riscurilor confirmată prin valori mari ale indicelui de evitare a incertitudinii: Ungaria (82), Bulgaria (85), Cehia (74) sau Rusia (95).
Incertitudine, totalitarism și democrație
Ce remarcăm aici este că valorile ridicate de evitarea a incertitudinii se asociază în mare măsură cu indici ridicați ai distanței față de putere (75-90), ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva  deficitul democratic și abuzul de putere creează dependență și afectează semnificativ capacitatea cetățenilor de a  fi autonomi și de a face față incertitudinii.
Statele totalitare folosesc frica de incertitudine ca instrument de guvernare. Evreul, imigrantul sau oponenții politici au jucat de-a lungul istoriei și încă joacă rolul țapului ispășitor în societățile totalitare, al dușmanului necesar pentru a crea o amenințare falsă sau mult supradimensionată, amenințare care să justifice ulterior legitimitatea liderilor politici.  Hannah Arendt[3] descrie în detaliu cum amenințarea creează incertitudine, incertitudinea creează frica, iar frica creează nevoia de protecție, fundamentând astfel mitul liderului providențial menit să salveze națiunea și să ofere siguranța mult dorită. Nazismul și stalinismul au profitat din plin de acest mecanism al fricii. Tema inamicului din interior sau a inamicului extern este folosită și azi în societăți autocratice sau chiar în țări democratice pentru a crea solidarități false,  contextuale sau pentru a ascunde problemele grave de pe agenda internă.  Reactivarea de către Putin a tezei fascismului pentru mișcările de la Kiev, invocarea de către liderii americani a pericolului utilizării armelor chimice de către regimul irakian sau stimularea fricii și a nesiguranței față de prezența imigranților români din Italia, Franța sau Marea Britanie pot fi un exemplu în acest sens. Cert e că, prin inventarea sau amplificarea unor pericole reale sau imaginare, climatul politic democratic  se distorsionează major și de aici până la teza dușmanului din interior și reducerea libertăților individuale nu mai e decât un pas.
Dar dependența față de lideri reduce mult autonomia cetățeanului, iar, în timp, abilitatea acestuia de a face față incertitudinii este realmente amputată. Or, o societate este puternică și prin abilitatea cetățenilor ei de a fi inovativi, creativi și autonomi, nu neapărat prin forța liderilor.
În cazul ţărilor post-comuniste, unde există o distanță destulă de mare față de putere combinată cu un indice mare de evitare a incertitudinii, se poate spune că există încă un paternalism reminiscent, caracterizat prin competenţe scăzute ale cetăţenilor în gestionarea schimbării şi aşteptări ridicate din partea indivizilor față de stat în garantarea securităţii, relativ similare cu cele din anii comunismului. Este evident că cetățenii lumii postcomuniste au încă abilități scăzute de gestionare a incertitudinii și că noul stat capitalist  nu le poate oferi o siguranță pe măsura așteptărilor. Însă politicienii noștri promit constant și  demagogic, speculând nevoia de siguranță a românilor.  Mulți dintre români se așteaptă și acum ca statul sau ca politicienii  să le ofere slujbe sigure, salarii mari și locuințe sociale, fără să știe că promisiunile  de acest gen sunt greu realizabile în actualul context.
Educația și cultura riscului
Competența de a face față incertitudinii și de asumare a riscurilor se formează. Un cetățean competent în fața incertitudinii este mai puțin dependent de securitatea promisă de politicieni, fiind capabil să își dezvolte autonom un comportament de gestionare a riscurilor.  De aceea, felul în care ne raportăm la incertitudine depinde în mare măsură și de educația pe care o primim în familie sau la școală.  Studiul meu din volumul “Identitate și societate[4] probează rolul familiei în transmiterea prin imitație a unor valori cheie către copii, inclusiv al celor privind gestionarea incertitudinii. Astfel, copiii proveniți din familii de bugetari preferă mai mult siguranța și se încadrează în tipul identitar dependent, în comparație cu copii din familiile oamenilor de afaceri, care sunt mult mai familiarizați cu situații de risc și se dezvoltă mai degrabă pe modelul tipului identitar autonom.
Pe de altă parte, școala joacă un rol major în formarea unei culturi a riscului, în formarea abilității de a colecta informații și de înțelege mediul, de a identifica amenințările și de a dezvolta planuri individuale sau colective de contingență. Gândirea strategică sau prospectivă se formează în timp, prin jocuri și simulări ale unor situații de risc, prin dezvoltarea creativității individuale și de grup, precum și prin crearea de mecanisme de solidaritate și de responsabilitate socială. Ne mândrim mereu că învățământul nostru creează performanță prin rezultate individuale, dar ne ferim să recunoaștem că el este încă încremenit în trecut, fiind incapabil să dezvolte competențe  de adaptare a absolvenților într-o lume în schimbare, să formeze o gândire strategică consistentă sau să stimuleze cooperarea ca formă de expresie a solidarității pe diverse paliere ale societății. Exacerbarea conformismului în școli stimulează mai degrabă tipul identitar dependent, în timp ce descurajarea creativității, inițiativei și a expresivității individuale și de grup duce în mod clar la subminarea construcției de competențe sociale a elevilor prin prisma unui model identitar autonom.
Să nu ne mai mirăm așadar că nu există în România o cultură a riscului și a planificării strategice! Dacă școala nu încurajează și nu formează competențele de gestionare a incertitudinii, nu ne putem aștepta ca, ulterior, cetățenii români care ajung să conducă companii sau chiar să devină lideri politici să fie capabili să identifice amenințări, să analizeze mediul, să definească scenarii posibile de evoluție și să  formuleze opțiuni strategice. Sunt abilități elementare care fac posibilă o abordare preventivă și eficace  în situații de criză, nu una reactivă și cel mai adesea fără rezultate așteptate.
Securitatea individuală, societală și globală
Experții în studii de securitate vorbesc din ce în ce mai des despre nevoia de securitate la nivel  individual, comunitar, societal sau global, ca un răspuns la incertitudine. Normalitatea socială presupune securitate în fața amenințărilor. George Maior[5] vorbește despre incertitudinea lumii moderne prind diversificarea și asimetria amenințărilor. Amenințările de tip militar nu sunt singurele. Au apărut noi amenințări de tip economic, cibernetic, cultural, axiologic, identitar, ecologic, politic ș.a.m.d. Pentru toate aceste tipuri de amenințări, individul, comunitatea și statul trebuie să aibă capabilitatea de a da un răspuns mai degrabă proactiv sau preventiv, nu unul reactiv.
Securitatea ca răspuns în fața incertitudinii se realizează prin reducerea vulnerabilităților și diminuarea amenințărilor. Dar pentru asta, e nevoie de o cultură de securitate întemeiată pe educație și pe responsabilități asumate. Geopolitica statelor aflate la periferie ne obligă  să dăm un răspuns asumat în fața amenințărilor regionale, atât la nivel politic, cât și la nivel individual. De pildă,  în Polonia, zeci de mii de oameni s-au înscris în trupele de voluntari pentru a da un semnal  în fața amenințărilor Rusiei. În țările baltice, la fel. La noi, deși 54% dintre români cred că Rusia este principalul nostru dușman, 64% dintre cetățeni nu au încredere în Guvernul României când este vorba de gestionarea unor probleme de siguranță națională. E simplu să blamăm politicienii! Dar cât de pregătiți suntem noi, românii, la nivel individual și comunitar, pentru a ne asuma responsabilități în fața amenințărilor actuale și viitoare ale istoriei?

Publicat în revista SINTEZA, mai 2015. 




[1] http://www.ires.com.ro/articol/298/romania-infrico-ata
[2] http://geert-hofstede.com/countries.html
[3] Originile totalitarismului - Hannah Arendt, Ed. Humanitas, București 1994.
[4] Identitate și societate -  Dan Jurcan, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2005,
[5] Incertitudine – George Cristian Maior, Ed. RAO, 2009. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...