pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 1 iulie 2015

I hate fake people!

În urmă cu câteva săptămâni, am avut ocazia să stau de vorbă cu un student implicat într-un proiect de voluntariat la o asociație din capitală. Îmi povestea încântat despre faptul că  în această vară ar urma să plece în Statele Unite prin programul “work and travel”.  Și cum cineva mi-a povestit  mai demult despre cum a cunoscut pe viu capitalismul american prin această oportunitate, m-am gândit să îi împărtășesc câteva gânduri, fără a-i afecta în vreun fel entuziasmul unei experiențe provocatoare  și potențial plină de satisfacții.  Însă, înainte de a începe discuția, am observat un tatuaj pe antebrațul său stâng, cu un mesaj ce nu putea fi ignorat: “ I hate fake people!”.  
„Știi, acolo, în America, vor înțelege toți ce ai scris pe braț. E un mesaj dur !”, i-am spus eu.  „Știu, dar o să mă descurc.”, îmi zise el. “Și mai știu că pe unii îi scoate din sărite. Dar eu m-am săturat de ipocriți, de mincinoși, de oameni falși, de toți  cei  care nu sunt ceea ce par. Am și suferit din cauza lor. Iar celor care nu le convine nu au decât să  plece. În fond, vor rămâne lângă mine doar cei care cred în ceea ce cred și eu.”, a concluzionat el.
M-au impresionat  fermitatea și claritatea cu care acest tânăr din generația Y își formula opțiunile de relaționare socială și își susținea punctul de vedere. Am vorbit apoi cu un domn din generația X despre acest episod și etichetările nu au încetat să curgă: “impertinență juvenilă, teribilism de fațadă etc. ”.  “Nu există <fake people>. Lumea de azi e dinamică și  ne obligă fim contextuali.  Numai așa ne putem proteja interesele.”, spunea el aproape iritat de mesajul tânărului student.  
Sinceritate sau ipocrizie? Oportunitate sau principialitate? Autenticitate sau fals? Iată câteva interogații lansate la adresa unui anumit mod de relaționa și de a acționa, ce ar putea fi catalogat prin extensie drept kitsch social.
Să mergem la sursă. Care este motivația, de ce simt unii dintre noi nevoia de fi altfel, de a depăși limitele autenticului și de a pătrunde pe tărâmul falsului?  Prin paradigma dramaturgiei sociale, Goffman ne explică cum oamenii joacă roluri pentru a impresiona audiența la fel cum o fac actorii pe scenă. Ne prezentăm în fața altora nu așa cum suntem, ci așa cum ar trebui să fim, adică în acord cu modul în care dezirabilul social este definit la un moment dat.  Nu o facem neapărat intenționat, pentru că dezirabilitatea socială ne este cultivată și ea devine aproape normă. De aceea, nevoia de conformitate la acest model dictează un comportament de tip dramaturgic, prin care inducem o falsă prezentare a Eului în relațiile sociale. Beneficiile imediate sunt aprecierea, creșterea reputației sau includerea socială. Îndepărtarea față de acest model dezirabil ar fi slaba reputație și, implicit, excluderea socială. Altfel spus, nevoia de apreciere și frica de excludere ne fac să ne prezentăm în fața altora altfel față de cum suntem.
Suntem însă la fel când e vorba de promovarea falsului în relațiile sociale? Psihologii sociali au identificat două tipuri de personalitate, în funcție de gradul de automonitorizare sau “self-monitoring”. Există persoane care au un indice de automonitorizare ridicat, pentru care  imaginea publică este foarte importantă, iar părerea celorlalți contează.  Ei sunt mai degrabă oportuniști, comportamentul lor fiind unul contextual, în funcție de impresia pe care reușesc să o creeze celorlalți. Pe de altă parte, există persoane cu un indice de automonitorizare scăzut. Pentru ei imaginea publică nu e relevantă, iar părerea celorlalți contează foarte puțin. Pot fi definiți ca principiali, oameni cu valori sau convingeri foarte puternice, capabili să structureze contexte și relații sociale în acord cu propria viziune. Nu au nevoie de jocuri de imagine pentru a ști cine sunt. Din rândul lor, se nasc de regulă liderii veritabili.
Dincolo de această tipologie care ține de subiect în asumarea sau falsificarea Eu-lui în relațiile sociale,  există și o problemă a modului în care este definită dezirabilitatea socială.
Ea ține structural și de tipul de societate în care trăim. De pildă, în postcomunism,  după zeci de ani în care uniformitatea identitară și realizarea prin colectivitate au fost cultivate utopic, nevoia diferenței și a exprimării individualității aproape au explodat sub semnul libertății.  Diferența identitară avea să se realizeze într-un context social definit prin  dezirabilitatea  specifică societății de consum. Mecanismul este simplu: identitatea simbolică se bazează pe consum! Nevoile de consum se creează prin publicitate.  Publicitatea asociază produsele cu imaginile de succes ale unor persoane publice și creează implicit ideea că avem mereu o problemă.  Ni se induce faptul că suntem fie prea grași, fie prea slabi și trebuie să facem ceva pentru a ne apropia de modelul promovat. Ni se propune să mergem la sală, să cumpărăm un aparat de sport sau produse de modelare corporală. Când suntem prea obosiți, ni se recomandă să luăm vitamine.  Dacă fetele au sânii prea mici, soluția e  să își pună silicoane. În mod similar, bărbații care nu au păr își pot pune implant. Dacă vrem să fim  respectați sau să avem succes,  atunci ni se sugerează un anumit brand de îmbrăcăminte sau o anumită mașină.  Și exemplele ar putea continua.  Ideea e că nu suntem ok așa cum suntem. Și atunci trebuie să consumăm mai mult și mai mult,  pentru a ne hrăni stima de sine și pentru a ne putea prezenta în fața altora așa cum ne dictează publicitatea. Și iată cum identitatea simbolică  cultivată este motorul care ține în mișcare  capitalismul. În acest joc al identităților dezirabile social, mulți dintre români au ales să proiecteze o imagine de succes supradimensionată, consumând  bunuri prin împrumuturi excesive, cu mult peste puterea lor financiară reală.  În acest fel, snobismul consumerist  alimentează construcția unei identități false în relațiile sociale.
Mass media este și ea în mare măsură responsabilă pentru promovarea unor pseudo-modele sau  modele facile de succes social. Și deși se spune că media joacă un rol educativ, în capitalism audiența este ceea care contează. Iar de aici până la căderea în derizoriu, prin promovarea unor emisiuni cu “cocalari și pițipoance” nu e decât un pas. Televiziunile românești sunt pline de astfel de emisiuni mediocre. Suficiența succesului social ajunge să fie definită prin “prieteni, dușmani, șmecherie, femei, bani,  silicoane, vile și mașini scumpe”.  Disonanța față de modelul social promovat de școală sau familie este evidentă. „Munca, responsabilitatea socială, efortul sistematic, valorile, principiile”  contează din ce în ce mai puțin în lumea mediatică. Și deși pentru un public restrâns există un efect de saturație și chiar de respingere a producțiilor mediatice  de acest gen, adevărul e că subcultura kitsch-ului ajunge să devină dominantă, din moment ce audiența unor astfel de emisiuni continuă să crească, nu să scadă.  Și să nu uităm că ceea ce privim reprezintă într-o oarecare măsură și ceea ce suntem!
Și politicul are și partea lui de vină în promovarea falsului în societate. Posturile publice și înaltele poziții politice sunt ocupate adesea pe criterii de loialitate de clan, nu de competență. Deciziile majore ajung să fie luate de oportuniști care speculează cu mult tupeu bugetul public pentru propriile buzunare. Ultimele dosare ale DNA ne arată dimensiunea dezastrului din politică.  Sute de milioane de euro au fost sifonate pur și simplu din banul public. Parlamentul a ajuns o pavăză pentru infractori și oameni de paie, în loc să fie un spațiu al dezbaterii și al verticalității.  Interesul public a ajuns o lozincă privatizată, ce nu mai există demult. Fiecare își vede interesul propriu și atât. Rezultatul? Dezindustrializarea României și câteva milioane de români care  își caută rostul prin străinătate pentru că țara nu mai are ce să le ofere.  Politicienii lumii de azi sunt  o adevărată „pătură superpusă”, cum  ar spune Eminescu.  Ipocrizia, demagogia, ineficiența și lipsa de integritate fac din actuala clasă politică o expresie a kitsch-ului legat de putere, un kitsch ce subminează fundamental încrederea românilor în democrație. Dar așa se întâmplă când elitele veritabile preferă să stea deoparte și să nu se implice.
Tinerii experimentează și ei lipsa de autenticitate, oportunismul și ipocrizia mai mult  ca niciodată. Școala îi dezamăgește pentru că le toarnă în cap informații inutile, fără să îi pregătească pentru viața reală. Cei care la un moment dat le-au fost modele se dovedesc a fi prin proba timpului niște simpli impostori. Mass media îi saturează pur și simplu cu mediocritate, subcultură și manipulare grosolană.  Politica se dovedește a fi un fals pentru că ei, tinerii, nu sunt reprezentați, iar cei nou intrați în politică au uitat de problemele unei generații și au preluat cu lăcomie metehnele celor pe care ieri îi criticau. În plus, până și politicienii care mai aveau un dram de verticalitate și se lăudau cu lupta lor anti-corupție și cu independența justiției, au renunțat rapid la acest discurs când procurorii le-au bătut la poartă. 

Și atunci, într-o astfel de lume, putem să îi condamnăm pe cei care ne spun fără nici un semn de îndoială: “I hate fake people!” ?
Articol publicat în revista SINTEZA, iulie 2016.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...