pe cărările patriei

pe cărările patriei

duminică, 10 ianuarie 2016

Ce facem cu încrederea publică?

Pe la începutul anilor ’90, când afacerile private şi democraţia reprezentau pentru români ceva cu totul nou, un tânăr om de afaceri îmi explica că succesul în afaceri se bazează aproape exclusiv pe încredere. Era o vreme a începuturilor experimentate, unde succesul de business era asociat cel mai adesea cu specula sau hoţia. Oamenii de afaceri nu aveau o imagine prea bună, iar îmbogățirea era pusă mai tot timpul pe seama furtului. Şi totuşi, spunea amicul meu, afacerile de succes se bazează pe încredere. ”Nu poţi să  fii “ţepar” tot timpul. La un moment dat, ţi se înfundă. Pe termen lung,  câştigă cel care se bucură de încrederea celorlalţi.  Dacă am încredere în tine, ne mai întâlnim şi facem afaceri şi data viitoare. Dacă nu, atunci ne oprim aici. Încrederea e cel mai valoros capital! ”. Şi timpul i-a dat dreptate!  
De fapt, de ce avem nevoie de încredere?
Pentru că ea este temeiul  relaţiilor sociale.  În absenţa ei, orice relaţie e sortită eşecului de la bun început. Încrederea reprezintă garanţia că  totul se va derula în condiţii de predictibilitate. Dacă am încredere în tine, atunci incertitudinea  nu îmi poate juca feste, pentru că ştiu că relaţia noastră se va derula în parametrii unui orizont de aşteptare clar definit.  Pe vremuri, oamenii obişnuiau să bată palma sau să își dea cuvântul pentru orice tranzacţie. Era  ritualul simbolic al unei încrederi manifestate faţă de celalalt, al unei relaţii în care fiecare  actor câştigă.
Există cel puţin două moduri de abordare a încrederii. Putem fi neîncrezători şi să îi privim pe ceilalţi cu suspiciune. În acest caz, paradigma de lucru e că încrederea se câştigă, ea nu există pur şi simplu. Încrederea se certifică  ex-post, prin confirmarea repetată în relaţiile dintre actorii sociali.  O altă abordare este cea în care premisa relaţională  se bazează pe o încredere ex-ante. Am încredere  în celălalt până la proba contrarie. Încrederea poate fi confirmată sau infirmată. Confirmarea încrederii sporeşte creditul social al individului în relaţia cu ceilalţi.  Infirmarea încrederii are loc când comportamentul celuilalt iese din parametrii aşteptaţi. Duplicitatea, trădarea, minciuna sau lipsa de integritate sunt  doar câţiva dintre declanșatorii care fac ca investiţia de credit să fie văzută ca  una perdantă.
Cum stăm cu încrederea  în România?
Încrederea între oameni nu este omogenă la nivel global. Studiile[i]  privind încrederea socială ne arată că ţările cu indicele de încredere socială cel mai ridicat sunt Norvegia, Suedia, Danemarca, China si Finlanda (cu un indice peste 100 de puncte pe o scală de la 0 la 150), iar ţările cu indicele de încredere socială cel mai scăzut sunt Turcia, Rwanda si Botswana (cu un indice situat sub 15 puncte). La o primă privire, am fi tentaţi să spunem că în ţările protestante încrederea socială este mult mai ridicată decât în restul, ceea ce e adevărat, dar la fel de adevărat este că încrederea socială este ridicată şi în ţări musulmane (Arabia Saudită) sau budiste (China), ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva modelul social dominant este cel care generează  încrederea socială.   
România are un indice de încredere socială de 44 puncte, ceea ce o situează în aceeaşi clasă cu fostele ţări comuniste (Ungaria, Polonia, Croaţia, Slovenia, Serbia)  sau cu ţările din flancul sudic al Europei (Spania, Franţa, Malta).  Este evident că încrederea socială  este rezultatul unei multitudini de factori, în care cultura naţională, religia, istoria recentă, gradul de dezvoltare al societăţii au un rol semnificativ .
Care este raportul dintre încredere şi politică?
Dintre toate formele de încredere publică, încrederea în politică  are ceva specific. Ea este oarecum asimetrică  şi se bazează pe delegarea de putere  dinspre cetăţeni către politicieni. Votul în sine este un act de investiţie cu încredere, un soi de garanţie ex-ante  că promisiunile vor fi onorate, iar contractul social va fi  respectat. Acesta este şi motivul pentru care politicienii beneficiază de o perioadă de graţie imediat după alegeri, perioadă în care nivelul de încredere este foarte ridicat.  Dinamica încrederii în politică ţine de performanţa, predictibilitatea, echitatea  şi integritatea politicienilor.
De pildă, atunci când politicienii promit autostrăzi, oamenii  se aşteaptă ca  acest lucru să se şi întâmple. Dar dacă văd numai hărţi frumos desenate şi studii de fezabilitate reluate periodic, încrederea dispare. Investiţia  simbolică de încredere realizată prin vot este subminată  cel mai adesea fie de demagogie, prin exagerarea promisiunilor, fie  pur şi simplu de incompetenţă. 
Nu poate exista încredere în politicieni în afara predictibilităţii. Oamenii de afaceri, partenerii internaţionali şi cetăţenii preferă o lume  definită  de o incertitudine cât mai redusă, o societate predictibilă. Iar atunci când politicienii schimbă regulile în timpul jocului, ei generează incertitudine. Schimbările legislative frecvente ale codului fiscal, practica ordonanţelor de urgenţă, criza demiterii preşedintelui în 2012,  schimbarea sau numirea pe criterii politice în funcţiile publice  sunt câteva exemple de incertitudine creată de politicieni în România ultimilor ani. 
Echitatea reprezintă garanţia că investiţia de încredere se va realiza în mod just pentru toţi cetăţenii prin actul guvernării. Oamenii se aşteaptă ca puterea din mâinile politicienilor să consolideze tratamentul egal în faţa legii, nu să creeze privilegii. De exemplu, este foarte greu să le ceri românilor să mai aibă încredere în politicieni, când  tot acest spectacol al pensiilor speciale pentru parlamentari şi aleşi locali  numai exemplu de echitate nu este.
Integritatea este esenţială pentru  păstrarea capitalului de încredere  al politicului în faţa cetăţenilor. Ea este garanţia că taxele  şi impozitele sunt folosite în interes public, nu în cel privat, că deciziile se iau deschis şi transparent, nu discreţionar.
Pe scurt, demagogia, incompetenţa, corupţia şi indiferenţa faţă de interesul public  sunt cei mai mari duşmani ai încrederii în clasa politică din România. Din păcate, sondajele de opinie din ultimii ani ne indică o încredere extrem de scăzută în politicieni şi în instituțiile pe care le reprezintă.   Parlamentul are cea mai scăzută  cotă de încredere, fiind situată constant între 8%-15%,  faţă de Biserică (între 50% -80%) şi Armată (peste 75%). Este aberant ca românii să preţuiască cel mai  mult instituţiile  totale  şi cel mai puţin exact instituţia  ce face diferenţa dintre democraţie şi dictatură, ceea ce spune mult despre nostalgii totalitare şi despre gradul de cultură civică şi politică  după 50 de ani de comunism. Dar dincolo de acest aspect şi de campaniile de discreditare duse chiar de unii politicieni şi de presă  împotriva Parlamentului, comportamentul parlamentarilor ghidat de interesul mărunt (vezi pensiile speciale, de exemplu)  şi complicitatea la corupţie  prin imunitatea în faţa justiţiei explică  în mare măsură dispreţul publicului.  Nici  Guvernul României nu se bucură de o cotă de încredere ridicată, ea fiind situată undeva la 20%, cu variaţii conjuncturale.  Poziţia codaşă a României în Uniunea Europeană în ceea priveşte nivelul de trai, salariul minim, absorbţia fondurilor structurale, construcţia de autostrăzi, crearea de locuri de muncă ş.a.m.d. ar putea explica  în bună măsură dezamăgirea românilor faţă de performanța  actului de guvernare de pe malurile Dâmboviței. La asta s-ar adăuga în mod clar şi lipsa de integritate ce face ca guvernarea în sine să fie asociată cu corupţia endemică (95% dintre români cred că corupţia este foarte răspândită în România).
Încrederea în primar este mult mai ridicată decât în guvern, fiind situată constant la o cotă de 40%-50%, ceea ce probează încrederea mai ridicată în guvernarea locală decât în ceea centrală.  De altfel, într-un studiu recent al IRES,  91% dintre respondenţi  susţin inclusiv descentralizarea financiară, fiind de  acord cu afirmația „Din taxele colectate ar trebui să rămână mai mult la bugetul local și mai puțin la guvern”.  În acelaşi timp este adevărat că partidele politice s-au decredibilizat serios, acelaşi studiu  indicând  şi o preferinţă ridicată(62%) mai degrabă pentru un primar independent decât pentru unul susţinut de partid”.
Un caz special este cel al președintelui României, poziţia politică care s-a  bucurat constant de ceea mai  ridicată încredere (peste 50%). Este adevărat că ea cunoaște dinamica cea mai mare, scăzând de la 40% la 19% după măsurile anticriză anunţate de Traian Băsescu în 2010 sau urcând la aproape 70% după alegerea lui Klaus Johannis, pentru ca la nici un an să scadă cu aproape 30%. Şi aici, minarea încrederii în președinte a fost  generată fie de lipsa de predictibilitate, fie de demagogie în raport cu aşteptările generate de promisiunile electorale.  Jocul de imagine facil sau marketingul politic  este eficient pe termen scurt, dar decontul lipsei de realism politic nu întârzie niciodată să apară.
Ce putem face pentru a reclădi încrederea în politică?
Mai multă integritate! Politica are de-a face cu interesul public, nu cu cel privat. Prea multă vreme, spaţiul public a fost ocupat de oportunişti care au văzut în politică ocazia de a se cocoţa pe grămada de bani publici şi de a-i folosi pentru interesul propriu sau de partid.  Continuarea acţiunii DNA de curăţare a clasei politice  de corupţie şi stabilirea unor criterii clare de integritate pentru candidaţii la funcţiile publice sunt absolut necesare!
Mai multă transparenţă! Deciziile luate pentru interese nelegitime şi în detrimentul interesului public  fac ca utilizarea banului public să fie serios viciată.  O guvernare deschisă dezbaterii publice cu factorii interesaţi poate marca diferenţa între opacitate şi transparenţă.
Mai puţină demagogie! Oamenii vor proiecte concrete, realizabile şi implementate, nu simple vorbe rostite de candidaţi la sfatul unor consultanţi politici. E timpul ca realismul politic sa îşi spună cuvântul în faţa vânzătorilor de false speranţe.
Mai multă echitate! Politica nu înseamnă privilegii şi discriminare. Politica înseamnă includere şi echitate. Legile nu pot fi date pentru a crea avantaje unor grupuri(aşa cum a fost cazul pensiilor speciale), în detrimentul altor cetăţeni.
Mai multă participare! Omul politic este un model. Şi dacă “pătura superpusă” reprezentată de  impostori, mediocrii şi oportunişti ajunge  să  conducă destinele celorlalţi, atunci încrederea în politică nu poate fi restaurată  pentru că modelele negative vor fi predominante în spaţiul public. Soluţia este implicarea în politică şi asumarea responsabilităţii de către cei care mai cred că politica se poate face  inteligent, deschis şi onest pentru interesul general, nu pentru buzunarul propriu.

Publicat în revista SINTEZA, ianuarie 2016

Un comentariu:

  1. Este foarte interesant articolul si la obiect.
    Intrucatva la sfarsitul anului trecut increderea populatiei in plan politic a luat o intorsatura neasteptata.
    Cand a inceput anul cu problemele lui specifice mai toti cetatenii au ramas mai mult decat surprinsi pentru ca primarii lor erau cu totii arestati.
    In acest punct nu stiu cat ar mai fi discutia de incredere in clasa politica.
    Populatia a ramas stupefiata. Mai-mai ca n-aveam nici guvern.
    Acelasi lucru s-a intamplat si cu iesirile in strada din toamna, toata lumea era nemultumita insa nu s-a putut gasi un grup de leaderi care sa isi exprime opiniile. Aceeasi stupefactie
    Neincrederea cred ca e cuvantul anului 2016 pentru clasa politica. Iar populatia este foarte debusolata pana aproape a fi paralizata de ceea ce i se intampla cu toata experienta ei de 20 de ani de 'tranzitie' si ar fi multe de spus din ceea ce se remarca la momentul actual desi nu ar trebui sa uitam ca totusi dintr-un popor subjugat n-a iesit nimic bun. Intodeauna s-a sfarsit cu o tragedie

    RăspundețiȘtergere

Avem nevoie de un barometru cultural?

Nu demult am asistat la o discuție între persoane trecute de o anumită vârstă, ce avea drept temă dezinteresul și suficiența generației de ...