pe cărările patriei

pe cărările patriei

joi, 10 noiembrie 2016

Fabrica de iluzii

Ultimul studiu al IRES ne arată că  numai 30% dintre români se declară informaţi şi interesaţi de activitatea Parlamentului. Parlamentul se află pe ultimul loc la capitolul încredere (10%), fiind în urma Guvernului (19%), Preşedintelui (29%) sau Primăriei (41%). Nici imaginea parlamentarilor nu este una strălucită,  principalele atribute ale imaginii acestora fiind: egoismul definit de  urmărirea propriilor interese, corupţia, dezinteresul, lenea şi hoţia. Încrederea în partide nu depășește 11%. Cam atât era și acum un an, când într-un alt studiu al IRES  despre încredere, PCR era considerat mai bun decât partidele actuale pentru aproape 50% dintre respondenți. Clasa politică actuală era văzută ca fiind una care își servește propriile interese și cam atât. În rest, hoție, demagogie, minciună și dezinteres. Câteodată bunul simț al oamenilor este suficient pentru a vedea linia normalității. Atunci când este vorba despre rolurile așteptate ale parlamentarilor, studiul IRES ne arată că pe primul loc se află  reprezentarea intereselor oamenilor (18%), după care urmează ceea ce îndeobște îi îngrijorează pe români: creșterea nivelului de trai (15%), crearea de locuri de munca (12%), elaborare de legi corespunzătoare (5%), reforma sistemului sanitar (5%) sau infrastructura (3%). Altfel spus, înainte de toate, oamenii vor refacerea contractului social.
Ne confruntăm aici cu o criză de încredere majoră în democrație, o criză căreia actuala clasă politică nu i-a găsit o soluție. Oamenii nu mai au încredere că cei aleși le reprezintă interesele, ceea ce indică o democrație viciată, dacă nu chiar defectă. După un an de guvernare tehnocrată, 40% dintre români cred că partidele ar trebui desființate, un adevărat indicator de alertă. Partidele au irosit șansa de se recredibiliza  în contextul în care tehnocrația ar fi trebuit să fie o soluție de excepție pentru o democrație sănătoasă. Unele partide, cum sunt USR și PNL,  au încercat să se recredibilizeze prin aducerea tehnocraților în politică. Au sperat ca încrederea  în Dacian Cioloș să fie redirecționată către propriile partide. E drept că pentru români omul este mai important (38%) decât programul politic (20%), dar oare chiar așa criză de leadership și de competență să fie în partide, încât singura salvare să fie transferul de credibilitate din zona tehnocrată? Oare nu cumva prin această tehnică facilă de PR, partidele ajung să se decrediblizeze și mai mult? Democrația nu poate fi salvată prin tehnocrație, ci prin reclădirea încrederii în partide, prin mai multă democraţie. Pe de alta parte, PSD știe că are probleme de percepție legate de integritatea propriilor candidați  și supralicitează electoral printr-un program politic bine articulat în promisiuni generoase, cum ar fi construcția de autostrăzi și spitale, mărirea salariilor, pensiilor și reducerea masivă a fiscalității, ceea ce îi face pe mulți dintre analiștii economici să se întrebe dacă nu cumva tot acest pomelnic electoral e capabil să afecteze stabilitatea și creșterea economică a României. Pentru că e clar că dacă un astfel de program nu este sustenabil, retorica demagogică nu poate în nici un caz să refacă încrederea în partide.
Ceea ce pare însă foarte grav este că 50% dintre cei cu o educație scăzută şi cei care au până în 35 ani susţin că partidele ar trebui desfiinţate,  în comparaţie cu 26%  din rândul celor care au peste 65 de ani şi al celor cu studii superioare. Deducem de aici că cei care au trecut prin experienţa totalitarismului preferă democraţia cu toate imperfecţiunile ei, în timp ce mulţi dintre  tineri, dezamăgiţi de clasa politica actuală, ar prefera  o lume fără partide, fără să ştie exact ce ar presupune asta. Mai vedem aici că educaţia joacă un rol esenţial în atitudinea faţă de democraţie. Să studiezi matematica şi fizica e important pentru o Românie competitivă, dar fără o educaţie adecvată care să formeze oameni competenți civic și politic nu putem genera o altă clasă politică dintre noi.
Cam asta este pe scurt imaginea politicului de azi în România. De ce am ajuns la o astfel de situaţie de neîncredere aproape generalizată în partide şi în parlament? Şi cum se face că instituţiile de bază ale democraţiei, parlamentul - ca for al dezbaterii  şi  partidele – ca expresie a diversităţii opţiunii politice  au ajuns să fie cele mai detestate instituţii la nici trei decenii de la căderea comunismului? Să fi uitat oare românii atât de repede lecţia totalitarismului?  Să fi dezamăgit politicenii atât de mult aşteptările alegătorilor încât să nu mai existe speranţă?  Ce s-a întâmplat de fapt în acest joc al percepției și al alegerii?
Parlamentul României a fost mulți ani ținta predilectă a jurnaliștilor, organizațiilor neguvernamentale și chiar a politicienilor. Traian Băsescu, în calitate de președinte, a dus un adevărat război în timpul celor două referendumuri de destituire.  Discreditarea Parlamentului nici nu a fost un exercițiu foarte dificil, atât timp cât chiar parlamentarii au dat semnale publice negative prin invocarea repetată a imunității drept scut în fața acțiunilor justiției. Și aici vorbim de complicitatea tuturor partidelor. Hoția și corupția s-au atașat atât de puternic de imaginea parlamentului și a partidelor, încât te întrebi cum mai poate fi schimbată în viitorul apropiat.
Ni se spune mereu că partidele guvernează în acord cu programul politic anunțat în campaniile electorale. În realitate, programele electorale sau cele de guvernare sunt rareori respectate, iar promisiunile sunt deseori  sacrificate pe altarul demagogiei. Au fost lideri care și-au pus în joc propria credibilitate legând-o de un proiect sau altul prin invocarea demisiei în caz de eșec, dar toate s-au dovedit a fi simple exerciții de campanie, pentru că, nu-i așa, poporul are memorie scurtă.  
Ca sociologi suntem, într-un fel, parte a acestui mecanism de marketing politic. Cuantificăm, măsuram, identificăm nevoi și emoții ale populației, percepții ale partidelor și ale candidaților, facem sugestii de optimizare a discursului și de reconstrucție a imaginii. Suntem complici ai acestei mașinării cinice  de ambalare a partidelor și a  politicienilor în soluții salvatoare ale națiunii,  o misiune pe care în realitate cu greu o pot duce. Proiectăm un ambalaj prin care vindem alegătorilor un produs în acord cu nevoile lor, dar cu o performanță  situată adesea sub așteptări. Disociem câștigarea alegerilor de actul guvernării, ca și cum ar fi procese diferite, nu etape ale aceluiași proces.
Marketingul politic a devenit azi fabrica de iluzii, linia de producție a imposturii pe scena politică, mecanismul prin care falsul  devine autentic.  Politologi, analişti, economişti şi chiar jurnalişti sunt parte şi ei în acest proces. În ciuda pluralismului  informațional, televiziunile au încă o influență majoră în manipularea percepției. Și rețelele sociale au un potențial semnificativ de mobilizare socială, dar efectul de masă îl creează totuși televiziunea. Cazul Colectiv și căderea  guvernului Ponta în 2015 sau votul din străinătate și alegerea lui Johannis în 2014 stau mărturie în acest sens. Televiziunile nu reproduc izomorfic realitatea. Ele decupează un aspect al realității, îl prezintă, îl analizează, îl amplifică și emit chiar modele de interpretare a realității. Unele televiziuni se ghidează după audiență și caută spectacularul, altele sunt orientate politic. Manipularea a devenit atât de obișnuită încât face parte din realitate. E suficient să analizăm câteva canale de televiziune (RTV, Antena 3, Realitatea TV, B1 TV) și să vedem cum mesajul mediatic creează dificultăți în a face distincția între oamenii onești și competenți și cei care par onești și competenți. Oricând lichelele pot fi ridicate la rang de sfinți, la fel cum oameni buni și dedicați interesului public pot fi maculați la ordin. Important e să se creadă că toți sunt la fel, că alte opțiuni nu există.
Și atunci, cum mai putem face diferența realitate și percepție, dacă ea este produsă și reprodusă prin televiziune și social media?  Nu putem, pentru că realitatea politică nu este o realitate pe deplin proximală, potențial verificabilă, ci și una comunicată, recreată. În cazul alegerilor locale pot verifica, de pildă,  dacă primarul este gospodar sau nu, dacă urbea este sau nu îngrijită, dar în cazul parlamentarilor,  produsul muncii lor îl reprezintă legile, adică  ceva abstract. De la Guvern oamenii se așteaptă să producă bunăstare, ca răspuns în fața sărăciei. Însă cum pot măsura oamenii propria lor bunăstare în raport de acțiunile Guvernului? De aceea, percepția devine parte a realității nu atât prin verificare, cât prin credibilizare sau decredibilizare ca mecanisme de construcție sau deconstrucție a imaginii. Dacă va exista o disonanță nu între realitate și percepție, ci între aşteptările bazate pe promisiuni și performanța la guvernare, atunci încrederea scade și singura șansă a alegătorului rămâne să aleagă între celelalte produse electorale. Ce te faci dacă, sub imperiul percepției, ești convins că și celelalte produse dezamăgesc la fel de mult? În democrație nu există retur și, în general, oferta pluralismului politic este limitată.  Oare nu cumva de aici apar resorturile celor care propun fie naționalismul, fie autocratismul ca opțiune alternativă la un pluralism politic dezamăgitor prin demagogie și mediocritate?

Dacă actuala clasă politică nu va înțelege că politica nu înseamnă numai mesaj  persuasiv, bine construit în acord cu așteptările oamenilor, ci și acțiune coerentă, onestă, responsabilă, bazată pe viziune, performanță, realitate economică și orientată mereu spre oameni, va veni ziua când unora li se va părea normal ca unul ca Putin, Orban sau Erdogan să înceapă să facă ordine în haosul de la noi. 
Publicat in revista SINTEZA, noiembrie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ucigaşii speranţei

Am auzit adesea oameni care  aproape că idolatrizează trecutul, spunând: „ Ce fabrici, ce uzine, se făceau înainte! Ce şcoală! Azi, nimeni ...