pe cărările patriei

pe cărările patriei

miercuri, 21 martie 2018

Seducția marilor proiecte


Pe la mijlocul lunii martie, de ziua maghiarilor, preşedintele UDMR a spus că “România nu are viziune, ultimul scop naţional fiind integrarea în Uniunea Europeană şi asta a fost acum zece ani”. Afirmația era făcută în contextul dezvăluirii unei statui a unui lider maghiar, ca un exerciţiu de retroiecţie, urmată apoi de  o interogare prospectivă:  „Ce viitor mai pot avea  maghiarii  într-o ţară fără un proiect viabil?”.  Dincolo de reacțiile emoționale ale patriotarzilor, problematizarea  în cauză e valabilă pentru toţi cetăţenii României, nu numai pentru etnicii maghiari.
În ultimii ani s-a tot discutat de nevoia unui proiect de ţară. Liderii politici şi instituţiile publice s-au întrecut în a genera o viziune despre viitorul României. Academia Română se laudă cu un proiect de ţară România 2035”, de peste 400 de pagini, dar public nu se ştie mai nimic. Președintele României are propriul proiect de ţară, total inexistent în spațiul public, poate din prea multă parcimonie comunicațională specifică actualei administrații.  Până şi partidul aflat la guvernare are un proiect propriu de ţară, cu un orizont generos: România 2040. Şi atunci, care e problema? Nu există  suficientă competență pentru a genera viziune strategică?  Pentru că e evident că nu de proiecte ducem lipsă, România e ţara strategiilor. Sunt pline sertarele ministerelor şi ale primăriilor  de proiecte şi strategii şi totuşi, nu se întâmplă mai nimic sau lucrurile se mișcă extrem de greu.  Ştim că, pentru a atrage investitori și a reduce disparitățile de dezvoltare,  avem nevoie de autostrăzi care să lege Moldova şi Muntenia de Ardeal, dar după 100 de ani  de la Marea Unire, încă nu am reușit să conectăm regiunile istorice între ele.  În ultimii 25 de ani,  miniştrii şi liderii politici s-au întrecut în a ne prezenta  planuri cu coridoare pan europene de transport și drumuri frumos desenate,  dar autostrăzile întârzie să apară. Ştim că avem nevoie de o nouă centură a capitalei sau de centuri ocolitoare pentru oraşele aflate în plină dezvoltare şi pentru asta avem strategii şi planuri de dezvoltare urbană, dar rezultatele  edililor  nu ţin deloc pasul cu ritmul de dezvoltare a oraşelor.  Reinventăm educaţia și schimbăm  mereu legislaţia, dar în esenţă nu modificăm nimic. Învățământul e centrat excesiv pe profesor și e total inadaptat la cerințele actuale ale pieței muncii.  Şi exemplele ar putea continua.
E clar că avem cel puțin o problemă.  Nu ducem lipsă de expertiză, în fond avem mai multe proiecte de țară, nu unul singur, dar poate chiar aici e un punct slab. Excesul de individualism  ne face incapabili să cooperăm instituțional pentru a susține un proiect viabil.  Este evident că avem prea multe strategii şi prea puţine rezultate. Planurile şi strategiile au devenit  formale, un fel de a puncta viitorul, dar ele nu sunt asumate de leadership, nu sunt împărtăşite de opinia publică şi nu reprezintă un instrument autentic în guvernare. În anii comunismului, partidul propunea un plan cincinal. Realitatea urma să se conformeze gândirii strategice. Aşa s-au electrificat satele, s-au modernizat industria, agricultura şi s-au dezvoltat oraşele.  Dar din momentul în care obiectivele au fost supralicitate, a început minciuna prin falsele raportări propagandistice. Planificarea  şi gândirea strategică din anii comunismului au intrat în derizoriu  şi  au devenit expresia  demagogiei pure. Nimeni nu mai credea în ele, chiar dacă erau mereu proclamate în presa oficială și în ședințele de partid. Din păcate și astăzi au rămas la fel.  Obiectivele strategice de guvernare  rămân simple exerciţii de propagandă,  fără nici o legătură cu realitatea.  De pildă, partidele promit sute de kilometri de autostradă, dar odată ce au ajuns la guvernare,  promisiunile se fac uitate. Memoria colectivă pare de scurtă durată, iar politicienii României postdecembriste  preferă  să trăiască într-un orizont al imediatului definit de ciclul electoral. Proiecţiile de viitor nu mai au nici o valoare pentru că nu mai sunt credibile. În plus, atunci când ele apar, adesea nu există o minimă dezbatere publică, o punere de acord asupra unui proiect comun. În România fiecare are proiectul lui despre viitor, dar un proiect de ţară trebuie să fie nu numai rodul unei  viziuni de leadership, dar şi un exerciţiu asumat de identitate colectivă,  produs în dezbatere publică .
Şi totuşi, există câteva exemple prin care  liderii României postcomuniste au probat capacitatea de a se pune de acord.  Modelul românesc al  relaţiilor interetnice nu este unul perfect, dar prin aducerea minorităţilor în Parlament şi cooptarea lor la guvernare s-a evitat în mare măsură un scenariu de tip iugoslav după 1989. Întâlnirea de la Snagov e un exemplu de succes  privind dezbaterea și consensul politic pe un obiectiv strategic.  Acordul clasei politice privind integrarea în NATO şi Uniunea Europeană  este mereu invocat drept  exemplu, deşi  opţiunea strategică  pare a fi mai degrabă rodul geopoliticii şi al viziunii de extindere a liderilor euroatlantici, nu al celor de la Bucureşti. Şi totuşi, în absenţa unui acord  al clasei politice de la Bucureşti şi cu o agresivitate a Rusiei similară cu cea de azi, un scenariu de tip ucrainean ar fi  fost într-o anumită măsură posibil şi în România. 
Există și proiecte eșuate pentru că nu au fost suficient comunicate public pentru a fi  corect înțelese. De pildă, proiectul regionalizării a fost lansat în 2013 tocmai pentru a corecta disparitățile de dezvoltare și pentru a încuraja responsabilitatea utilizării resurselor la nivel local. Expunerea prematură a proiectului, fără a se ține cont de contextul necesar al modificării Constituției  și de prejudecățile legate de regionalizare, a făcut ca întregul proiect să eșueze sub atacurile naționalismului și al apărătorilor centralismului de la București.
Gândirea prospectivă şi planificarea strategică  sunt atribute cheie ale unui leadership autentic. Într-o lume aflată în continuă schimbare, e normal ca oamenii să caute certitudinea în lideri. Ei sunt cei care trebuie să ofere răspunsuri la provocările de azi şi de mâine. Ei trebuie să aibă capacitatea de anticipare  a viitorilor posibili, să îşi imagineze scenarii de evoluţie şi să ofere răspunsuri sau opţiuni posibile. Iar atunci când nu o pot face, trebuie să se bazeze pe elite, pe inteligenţa naţiunii. Şi aici se ridică o întrebare: are România capacitatea de a-şi atrage valorile pentru a găsi soluţii la problemele prezentului şi pentru a-şi imagina viitorul? Pentru că la cum stau lucrurile în prezent, se pare că oamenii capabili să producă valoare sau performanță  într-un anumit domeniu  preferă să stea departe de procesul de decizie politică. Impostura din politică, premierea loialității în detrimentul competenței, promovarea mediocrităţii i-au făcut pe mulţi dintre intelectualii naţiunii să stea deoparte.  Ori fără implicarea resurselor de inteligenţă şi inovare ale naţiunii, imaginarea unui viitor şi punerea lui în practică sunt aproape imposibile. În anii 60 Coreea de Sud  a decis să se împrumute cu  peste patru  miliarde de dolari pentru a investi în educaţie. Azi a devenit a douăsprezecea economie la nivel mondial și a treia în Asia, după Japonia și China.
Unii cred că după integrarea în NATO și în Uniunea Europeană, reunificarea cu Moldova de peste Prut ar trebui să fie următorul mare proiect strategic al României. În fond, germanii au făcut-o, de ce nu ar putea să o facă şi românii?  Are însă România forţa financiară pentru a susţine  reunificarea?  Pare mai degrabă o perspectivă  emoţională, fără să ştim deocamdată dacă suportul public pentru un astfel de proiect există, mai ales dincolo de Prut. În plus, nu ştim care ar fi potenţiala reacţie a marilor puteri la un astfel de proiect. Dar cine ştie, poate că în istorie excesul de prudenţă nu este întotdeauna binevenit. Cert e că istoria noastră e marcată de astfel de exemple strălucite de viziune şi inspiraţie de context, începând cu realizarea unirii dintre Moldova și Țara Românească în 1859 şi continuând apoi cu unirea Transilvaniei  cu România în 1918.
Dar până să ne imaginăm viitorul, ne sufocă prezentul.  Suntem membri ai Uniunii Europene și ne bucurăm de libera circulație a persoanelor și a capitalurilor, dar simpatizăm cu iliberalismul  și neonaționalismul Europei centrale. Nu avem încă o economie competitivă, dar ne mândrim cu o creștere economică bazată pe consum. Cu o infrastructură  în plină degradare, renunţăm la investiţii publice și mărim salariile la stat total nejustificat. În loc să încurajăm dezvoltarea mediului privat şi a antreprenoriatului, cultivăm dependenţa față de stat. Ne lăudăm că prețuim valorile românești, dar avem un exod nemaiîntâlnit al forței de muncă, inclusiv al celei  înalt calificate. Ne lăudăm cu prooccidentalismul nostru, dar suntem deranjați când ni se spune că avem probleme serioase cu corupția, clientelismul în funcții publice și independența justiției.  Ne imaginăm că putem rezolva criza din sistemul public de pensii propunând soluții de confiscare a pensiilor private, când ele ar trebui să fie chiar soluția pe termen lung la incapacitatea statului de a mai garanta o pensie publică decentă.  Trăim din împrumuturi publice pentru a susține salariile din domeniul public și pensiile speciale, dar amanetăm viitorul copiilor noştri.  Modificăm fiscalitatea  continuu, dar ne lăudam cu predictibilitatea și nevoia de dezvoltare a  mediului de afaceri. Judecăm performanța legislativului în funcție de miile de legi elaborate și în continuă schimbare, iar apoi clamăm nevoia de debirocratizare.  Ne place să vorbim de viitor, de planuri şi strategii, dar luăm decizii fără studii de impact şi nu vedem efectele secundare ale deciziilor din prezent. Aici suntem acum!
Avem nevoie de gândire prospectivă şi planificare strategică, dar nu ca exerciţiu de propagandă, ci ca instrument veritabil de leadership, cu implicare  colectivă, dezbatere publică reală și cu atragerea resurselor de inteligență existente. Dar pentru asta e nevoie de mai multă decență în promisiuni, de responsabilitate, transparență și autenticitate în guvernare, completate de educație şi de o veritabilă cultură a participării civice şi a implicării politice. Şi poate astfel vom avea şi liderii politici pe care ni dorim. Pentru că, deocamdată, cei prezenţi nu sunt decât o sursă de dezamăgire continuă. 

Publicat în revista SINTEZA nr. 50.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Seducția marilor proiecte

Pe la mijlocul lunii martie, de ziua maghiarilor, preşedintele UDMR a spus că “ România nu are viziune, ultimul scop naţional fiind integr...